Cu toate zilele sale toride, acest final de august ne semnalează, totuși, că vara este pe sfârșite și că se apropie anotimpul autumnal al tradiționalelor (re)începuturi: noul an bisericesc, noul an școlar, noul sezon al recoltărilor de toamnă… și, nu în ultimul rând, noua stagiune teatrală.
Pentru mine, la fel ca pentru alți numeroși pietreni, noua stagiune înseamnă, pe lângă speranța-certitudine a unor noi împliniri artistice, care să se adauge nestematelor din cele peste 55 de stagiuni anterioare, totodată, și statornica nostalgie, dulce-amăruie, a (re)memorării faptelor și oamenilor care au zidit fenomenul artistic unic, ce a purtat și trebuie să poarte, cu demnitate, numele de Teatrul Tineretului.
Iar dacă este firesc, în teatru în primul rând, dar și în memoria și în sufletele a generații întregi de spectatori care s-au format prin vraja scenei de la Piatra-Neamț, să se păstreze vii imaginea creatorilor și întruchipările artistice ale florilegiului de mari și autentice valori afirmate aici, tot atât de necesar este ca, măcar din când în când, cu prețuire și respect, să ne reamintim și de cei care, vremelnic, și-au asumat întregul destin al izbânzii și afirmării acestei instituții. Iar primul dintre aceștia, demn de întreaga noastră prețuire, a fost și trebuie să rămână Ion Coman!
Cu mai bine de patru ani în urmă, în cartea noastră despre T.T., fără a ne alătura grăbitelor și anemicelor încercări de false mituri, scriam, în peste 20 de pagini special dedicate personalității lui, despre primul director și adevăratul ctitor instituțional care, cu voință și îndârjire, într-o perioadă foarte scurtă, de nici zece ani (1959-1969), perioadă cu destule probleme politice, sociale și economice, a reușit să pună bazele gloriei artistice teatrale a orașului nostru moldav. Rezumând, Ion Coman a fost, pentru teatrul pe care l-a instituționalizat, omul și animatorul care s-a preocupat constant de profesionalismul și calitatea umană a fiecărui membru al colectivului; a militat și a întreținut în permanență o trupă majoritar tânără, dar și cu necesarii actori cu experiență; a dus o susținută muncă de atragere a celor mai buni colaboratori personali (contabilul șef, regizorul permanent, dar, mai ales, secretarul literar), iar pentru teatru, colaborarea cu cei mai valoroși regizori, scenografi, coregrafi, muzicieni și alți realizatori artistici; a folosit, cu excelentă intuiție, pentru rezolvarea unor probleme artistice, organizatorice, administrative sau tehnice, chiar și actorii cu aptitudini pentru aceste domenii, dar și pe șefii de compartimente sau de ateliere, când aveau priceperea necesară; avea o deosebită grijă pentru formarea și pregătirea, din rândul colaboratorilor apropiați, a viitorilor directori adjuncți sau șefi de birouri și servicii; dar, mai presus de toate, a avut și rarul simț (nu exagerăm deloc), al prețuirii, cu adevărat axiologice, a valorilor încorporate în creațiile artistice și în oameni.
Așa s-au născut peste 60 de premiere, din care dacă amintesc numai …turnul Eiffel, Arden …, Afară-i vopsit …, Tristan și …, Vrăjitorul din Oz, Omul cel bun .. sau Woyzeck … titluri de referință, rămase în memoria culturală a Pietrei și în sufletele a mii de spectatori din toate generațiile vremii; dacă reamintesc doar faptul că perioada `67-`69 a fost etapa de culminație a directoratului său, în care teatrul cunoaște inclusiv afirmarea internațională, prin prestigioasa participare la festivalurile de la Műnchen, Nűrnberg și Veneția, dar și onoranta postură de scenă-gazdă a Primului Festival al Spectacolelor de Teatru pentru Tineret și Copii, manifestare unică în România, atât ca profil, cât și ca mod și loc de organizare, realizăm o succintă dar excepțional de elocventă imagine a unei strălucite perioade de împliniri, din întreaga istorie a Teatrului Tineretului.
Iar dacă adăugăm la toate acestea și mulțimea gesturilor și manifestărilor personale, adesea, (doar aparent), în contrast cu ținuta-i mereu sobră a prezenței zilnice în teatru, care i-au adus mulți subordonați și admiratori recunoscători dar și destui inamici, ce se împăcau cam greu cu măsurile și succesele sale, vom înțelege de ce memoria sa ne este multora atâta de vie și de ce, așa cum ne amintește Alexandru Lazăr cele spuse de Theodor Danetti, Când Ion Coman n-a mai fost director, trebuia – ar zice fataliștii – să nu mai fie. Viața lui a fost Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț.
Așadar, și din punctul meu de vedere, acesta a fost, așa cum l-am cunoscut și eu, cu marile lui calități, dar și cu vanități care l-au măcinat întreaga viață, directorul fondator, Ion Coman, omul și artistul (în felul său), care a creat o instituție și o „epocă teatrală”, care a lansat generații întregi de tineri talentați și a făcut ca lumea teatrală românească, din deceniul al șaptelea al secolului trecut, să cunoască și să recunoască impresionantul fenomen teatral de la Piatra-Neamț.
Pentru toate acestea și pentru încă multe altele, este demn din partea noastră, ca acum în august și mai ales în august 2015, când se vor împlini 90 de ani de la nașterea lui Ion Coman, iar în decembrie viitor, 45 de ani de la tragica sa moarte, să ne plecăm frunțile și să ne amintim cu pioșenie că suntem nu numai moștenitorii unor împliniri de excepție ale sale, ci, în primul rând, datori să ducem mai departe aceste glorioase tradiții. Iar în acest context, cred că suntem în primul rând datori să lichidăm grabnic scandaloasa bătaie de joc ce întârzie, nepermis de mult, restaurarea Sălii Mari a T.T., atât de dragă lui Ion Coman, așa cum se știe, el fiind principalul animator al restaurării acesteia, în anii `68-`69. Din respect față de memoria sa, nu abordăm acum și alte detalii. În schimb, propunem ca la anul, odată cu consemnarea de către T.T. a datelor comemorative menționate, să se confere acestei incinte, cu tot respectul cuvenit, onoranta denumire, Sala Mare ION COMAN.
Gheorghe I. BUNGHEZ
