– La mulţi ani, Dorine, la mulţi ani părinte Ploscaru! Cum e viaţa de scriitor la 55 de ani? Dar cea de preot la Vaduri?
– Viața e frumoasă, vorba unui film, nu? În fiecare zi este ziua ta. De la Cincizeci de ani, în fiecare zi împlinești cincizeci de ani: ”Cu mâne’ zilele-ți adaogi/ Cu ieri viața ta o scazi / Și ai cu toate-acestea-n față / de-a pururi ziua cea de azi /” vorba lui Eminescu. Ce să zic ! La patruzeci de ani am făcut o criză pe chestia asta, cu vârsta. Am zis, gata, m-am dus, viața s-a terminat, am scris atunci un poem ”am patruzeci de ani și nu m-am întâlnit cu america pe stradă”, acum nu mai vreau să plec nici în America, m-am liniștit. Când masa de scris devine altar și poetul devine liturghisitor la masa Cuvântului, acesta este un lucru minunat; când însă preotul este dublat de poet, este o fericită simbioză, nu numai coincidență. La 55 de ani viața de scriitor este normală, obișnuită, dragă Nicu! Nimic spectaculos. Citești, scrii, mergi pe stradă, mergi la piață, te uiți la munți, bei apă de la cișmea, te speli cu ea pe față. Cea de preot e tot atât de normală : ca preot trebuie să ai vocația jertfei… trebuie să fii părinte de-adevăratelea, lumea să te perceapă ca părinte, nu numai să ți se adreseze de complezență cu acest apelativ. Zi și noapte. Iarnă și vară. Ușa bisericii și ușa casei trebuie să fie deschise. Pentru pribegii și călătorii acestei lumi. Pribegi și călători care suntem fiecare dintre noi în primul rând. Însetați și înfometați, străini și bolnavi. Treburi administrative, gospodărești, fiecare lucru trebuie făcut la timp, verificat; fiecare cui, cum se spune trece prin tine, îl cunoști, îl știi. Pastorația este la fel. Fiecare om are partea lui bună. Frumusețea lui. Trebuie luat ce e bun și frumos la om și lucrat pe latura aceasta. Faptul că îl cunoști pe un om, intri în casa lui, îl știi, îl ai la biserică, îi cunoști copiii, este un mare avantaj. Cu toate că poate fi și un dezavantaj. ”Mă cunoaște părintele și mi-e rușine. Mai bine mă duc la unul care nu mă cunoaște.”
– Ai îmbrățișat cariera preoțească. Nu ţi-a fost frică să îţi asumi o răspundere atât de mare pentru o fire de poet?
– Misiunea Preoției este într-adevăr înfricoșătoare. Tratatele Despre Fugă … ale Sfântului Ioan Gură de Aur și Sfântului Vasile cel Mare stau mărturie. E o responsabilitate uriașă: trebuie să fii păstorul și a celor 99 de oi dar mai ales a celei de-a o suta, rătăcită, în prăpastie,… prin tine, ca preot, omul se poate mântui sau sminti; îl poți pierde sau câștiga. Cred că m-a mângâiat și încurajat mult cuvîntul Mântuitorului: ”Luați jugul Meu că este bun și povara Mea este ușoară…” Cum am ajuns să mă decid pentru preoție? Mergeam la biserică și voiam să știu ce se întâmplă dincolo de catapeteasmă, în altar. Apoi, pe câmp în clasa a șaptea m-am hotărât…Era așa ca o boare, ca un zefir, ca o perdea de fum această dorință a mea. Apoi tata m-a luat de mână și m-a dus la Seminar la Mănăstirea Neamț. Acolo am văzut pentru prima dată raiul pe pământ. Era în mai, 1974…
– Dorine, eşti poet dar şi preot aici, la Vaduri. Există vreo legătură între cele două îndeletnici ale tale?
– Poetul ca și preotul este semănător al cuvîntului. Poezia este sămânța pe care el o semănă în pământul sufletelor oamenilor; în acest sens el este catalizator, dătător de energii, el este ”aluatul care dospește toată frământătura”; acea sămînță cât grăuntele de muștar… de aceea fericit se exprimă William Blake când spune că „Poetul este sângele subteran al unei nații”; el este Profetul Cetății: ”cel ce strigă în pustie…” Poetul ca și Preotul este un răstignit al lumii întru Cuvânt; el nu doar oficiază ci chiar se jertfește pe sine pe crucea limbii române, în nopți și în zile la masa de scris; nimeni nu va ști niciodată solitudinea, foamea, frigul, frica, plânsurile sau extazele Poetului sau Preotului.
– Ai scris cândva despre câţiva din marii ierarhi ai bisericii noastre ortodoxe care au pătimit pe timpul comunismului şi ai scris foarte frumos, emoţionant. Te gândeşti să publici o carte pe această temă?
– Bună idee. Și eu m-am gândit la un moment dat la acest lucru. Pe timpul când păstoream pagina ”Viața Spirituală” din ”Ceahlăul” am scris despre părintele Nicolae Grebenea, despre părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, despre părintele Ștefan Veleșcu, despre părintele Iustin Pârvu, iată; despre părintele Arsenie Boca… pe mulți dintre dânșii i-am avut invitați și la emisiunea ”Cuvânt Bun” de pe 1 TV Neamț. Aș fi vrut, așa îmi propusesem să-i ”imortalizez” pe cei mai mari duhovnici ai vremii: mitropolitul Bartolomeu Anania, părintele Arsenie Papacioc, părintele Elefterie Mihai, iubitul meu duhovnic de la Agapia Veche, părintele Zenovie Ghidescu de la Nechit, părintele Ilarion Argatu, părintele Ioanichie Bălan; unii erau bolnavi, alții se mutaseră la Domnul. Dar cu cei cu care am apucat să fac fie un interviu, fie o emisiune… de ce nu o carte? Pe părintele Nicolae Grebenea de exemplu îl am pe reportofon, pe o casetă audio cînd a împlinit o sută de ani. Memoria acestor mari bărbați ai nației, se constituie în modele pentru noi cei de astăzi, dar mai ales pentru tineri. Memoria dă identitatea unui neam (vezi Memorie și Identitate a lui Karol Voytilla alias Papa Ioan Paul al II lea) și Memorialul Sighet. În concluzie, dragă Nicu, da, va fi o carte pe această temă, dacă dă Domnul sănătate, într-un viitor apropiat. Aș vrea cu ajutorul Domnului să pot continua ”Zilele Poeziei de la Vaduri”, să le pot fi de folos oamenilor, să îi pot orienta către o profesie, meserie. Aș vrea să-mi pot scrie cărțile… să fiu sănătos în primul rând, să fiu Păstor și Scriitor așa cum mă definea Ioan Holban ”Preot de mir și Poet cu Har”.
A consemnat Nicolae SAVA
