Mircea, cât de confortabilă se simte Poezia la Roman?
– Dragă Nicolae Sava, trebuie să recunosc că demersul tău de a mă intervieva mă onorează. Mircea Bostan intervievat de cel care “comunică dintotdeuna cu noi doar prin vise” şi “seamănă tot mai mult a copac”, dar care paradoxal zboară cu “Aripi de gală” şi “Fericit ca un mire” trece precum o “Privighetoare arsă” prin “Insolenţa nopţilor”. Ştii bine că nu sunt un convenţionalist şi nici un culegător de scame, dar pentru atenţia şi timpul acordate “bostanului” îţi mulţumesc cavalereşte.
Repet întrebarea: cât de confortabilă se simte Poezia la Roman?
– Dificilă întrebare. Liniştea şi tihna nu au nimic comun cu lirica. În acest areal există o frământare greu de curmat. De unde atâta comoditate în spaţiul liric? Grav este că, în contextul în care disconfortul şi kitsch-ul domină cotidianul se întâmplă ca şi poeţii să gliseze de la magistralul univers liric ce îşi ia seva din estetic în zona lamentărilor şi autovictimizărilor, nemestecând dospita şi rotunda formulare călinesciană, că în fond “poezia nu este decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii”. La Roman s-a scris şi se scrie poezie de certă valoare.
E o părere care poate fi considerată subiectivă din perspectiva spiritului patriotard autohton.
– La un calcul superficial, la o populaţie de aproximativ 50.000 de indivizi umblători, după ultimul recensământ, vreo 20-30 la număr se îndeletnicesc cu scrisul, ceea ce reprezintă matematic 0,04 % din total, şi în acest context tot avem trei degete de poet pe cap de locuitor romaşcan. Cromatica tabloului liric romaşcan se dă vederii avându-i în prim plan pe Virgil Gheorghiu, creator de “poezie funerară, cu mari fraze enigmatice, plină de neologisme afectate” şi pe Otilia Cazimir, prin “voluptatea de arome”. O vreme, Doamna Poezie s-a retras din urbe din motive numai de Domnia Sa cunoscute, apoi a revenit graţioasă şi învăluită de nuanţe. Şi… la promenadă cu: Violeta Lăcătuşu, membră a Uniunii Scriitorilor din România, care încearcă să repoziţioneze poezia exotică, Eugen Steţcu, nou membu al Uniunii Scriitorilor din România din data de 17 noiembrie 2014, care “Pe vocala unui zeu” încearcă a reconfigura “Pânza mov a obsesiei”, Constantin Enianu, lovit de “Complexul lui Anteu”, el simţindu-se în largul său numai însoţit de “Mama Poezie”, Cornel Paiu, gânditor şi tăcut, alături de “Paznicii pereţilor”, Puiu Costea, îmbrăţişând “Femeia din Vis”, Irina Lazăr, “pe tocuri printre noi”, Cecilia Pal, cu “Iluziile dorului” la purtător, Emilia Ţuţuianu Dospinescu, cu gândul la “Casa bunicilor”, Manuela Ursaru, obsedată de “Speranţe”, Nelu Dumbravă, cu tricolorul, limba română şi patria în suflet şi Vasile Danci, în veşnică căutare de omenie şi credinţă. Şi nu în ultimul rând, la promenadă cu “patriarhul culturii romaşcane”, profesorul Gheorghe A.M. Ciobanu, privind la “luna, proaspăt plină” furişându-se “prin ploi tăcute”. Şi mulţi alţii pe care dintr-o sănătoşenie reflexă nu i-am amintit. În ansamblu… e de bine. Acum, esenţa aceasta puteam să o formulez lesne dintr-un început pentru a nu fi acuzat că bat câmpii de dragul interviului. Dar… acordă-i poetului circumstanţe atenuante.
Dacă eşti născut la Bacău, din câte ştiu, ce cauţi în Roman?
– Şi ce, nu are voie omul să hălăduiască pe unde îi vine? Serios? După o copilărie snoabă până la tradiţie în oraşul lui Bacovia, volens-nolens toată familia de “bostani” s-a mutat la Roman odată cu numirea tatălui meu ca şef la “Casa Armatei” din urbea muşatină. Aşa am devenit cetăţean al Romanului, târg întemeiat după toate regulile vremurilor medievale, de la densitatea mare a construcţiilor şi a populaţiei, până la reţelele stradale concepute inelar-radiale ce convergeau către Piaţa Centrală unde tronau clădirile religioase. Despre Roman nu ştiam prea multe la acea vreme. Cunoştinţele mele se limitau doar la nemaipomenitul Parc, la Uzina de Ţevi, la Cezar Petrescu şi la locul geometric în care s-a săvârşit decapitarea marelui cărturar Miron Costin. Apoi ca trăitor în urbe am descoperit un altfel de Roman. Asta e… un băftos cu destinul rânduit de muze exact la locul potrivit, într-un oraş patriarhal în care toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, iar fiecare se salută cu fiecare, cu respect real, prin gesturi dublate de eleganţa domnească a scoaterii pălăriei.
Când ai descoperit că te caută poezia? Cine dintre profesorii tăi au avut influenţă benefică asupra ta, ce scriitori te-au sprijinit la începuturi?
– Cred că aici procesul a fost invers. Eu am căutat poezia. Şi cum puteam proceda altfel în segmentul acesta existenţial limitat şi înghesuit între un certificat de naştere şi unul de deces în care doar iubirea şi poezia fac totul posibil? M-am ascuns de Dumnezeu de frica vorbirii, dar tot El m-a atenţionat: “Prietene, nu-ţi părădui harul cu care te-am înzestrat”. Şi m-am apucat de scris, despre unele şi despre altele, orbecăind printre secunde grăbite după sensuri şi litere în trezire. Primele încercări, cum s-ar spune, au fost prin clasa a şaptea. Ei, războaiele nepurtate, iubirile neîmplinite, gângăveala în exprimare, teama de ridicol, dorinţa de a ieşi din tipare şi pot continua cu etc… Eu sunt un produs social şi cultural al strădaniei profesorilor mei începând cu profesorul meu de limba română din gimnaziul din Bacău, Victor Mitocaru. El m-a îndrumat către cercul de lectură unde am descoperit fascinaţia cititului. Apoi să nu uit cenaclul liceului “Roman-Vodă” unde ne “scutura”, vis-à-vis de formă şi fond, profesorul Nicolae Steţcu şi ne încuraja în încercările noastre profesorul Gheorghe A.M. Ciobanu, şi unde eu, în inconştienţa mea juvenilă, dar ca un veritabil nonconformist ce eram, îmi permiteam a citi poezii uşor licenţioase. Cu timpul, când m-am mai decantat şi înţelepţit (vorba vine). Lucrând la primul volum de versuri, negândind nicio clipă apariţia sa pe pagină, am avut marele noroc de a mă întâlni cu Daniel Corbu, iar el mi-a propus să public la editura sa. Şi când îl auzi pe Daniel vorbind despre poet ca despre “lucrătorul cu inefabilul” care “va rămâne acelaşi salahor al sintaxei şi acelaşi fericit al fulgerărilor metaforice”, mai stai la tocmeală? Apoi să nu-i uit pe cei care mi-au dat recomandări: Cristian Livescu, Daniel Corbu şi regretatul Corneliu Ştefanache.
De ce mai scrii poezie în aceste vremuri în care acest gen literar este pe cale de dispariţie?
– Pentru că este frumoasă şi o iubesc de nu mai pot! Pentru că, nutriţionistic vorbind, eu mă hrănesc şi cu poezie, iar când “meniul zilnic” nu conţine şi un “preparat liric” intru în criză de “spasmofilie spirituală”. Pentru că, după spusele Anei Blandiana: “Scriitorul poate să devină profesorul de demnitate al poporului său” şi… pentru că, nichitian: “Poezia este dimensiunea cea mai curată pe care orice fiinţă umană o are”. Crezi cu adevărat că poezia este pe cale de dispariţie? Eu am convingerea că nu! Poala cerului poetic rămâne deschisă.
Se poate trăi fără Poezie?
– Poezia se respiră. Ea are materialitatea văzduhului. Că Ea îşi va însuşi noi forme de materializare şi transmitere este un fapt cert, dar pe palierul reprezentării admirabilului, Doamna Poezie va trona suverană şi va fi eternă. Şi cum aş putea să mă resetez?
A consemnat Nicolae SAVA
