*„Nu am nostalgia lucrurilor bune, ci a lucrurilor rele care mi s-au întâmplat”
Deși s-a născut la Bacău (numele din acte: Emanuel Nadler), a locuit toată viața în Piatra Neamţ (cu excepția perioadelor în care a urmat studiile universitare la Iași, și-a satisfăcut stagiul militar la Bacău și a lucrat în presă la Galați). Posedă atestatul de ziarist profesionist (UZP) și este expert al MCC în bibliofilie. A fost redactor și redactor șef-adjunct la revista Alma Mater / Dialog (1969-1972), redactor cultural la ziarele Viața Nouă (Galați, 1972) și Ceahlăul (Piatra-Neamț, 1973-1974). Din 1976 este muzeograf în cadrul Complexului Muzeal Județean Neamț (la Oficiului Judeţean pentru Patrimoniul Cultural Naţional şi la Muzeul Memorial „Calistrat Hogaș”).
După revoluție a fost co-fondator, co-editor și secretar de redacție al săptămânalului independent, de informație și atitudine “Acțiunea” din Piatra-Neamț (1990-2001), iar din 2000 până in 2005 a fost secretar general de redacție al revistei de literatură & arte Antiteze. Din 2010 este redactor-şef al revistei de literatura & arte & atitudini Conta (Piatra-Neamt). De asemenea, din 2001 realizează, săptămânal, două emisiuni de cultură la postul 1TV Neamț și, din 2005, este redactorul paginii culturale a ziarului Realitatea Media din Piatra-Neamț. A devenit membru al Uniunii Scriitorilor în 1990 şi membru al UZP. Este prezent în antologii de poezie publicate în Germania, SUA, Israel, Franţa și Italia.
Colaborează cu versuri, studii, cronici literare, eseuri, recenzii și traduceri la revistele: Amfiteatru, Antiteze, Asachi, Ateneu, Bucovina literară, Cafeneaua literară, Caietele Tristan Tzara, Conta, Contact international, Convorbiri literare, Cronica, Dacia literară, David (Austria), Dialog (Alma Mater), Dichtungsring (Germania), Echinox, Gazeta literară (debut în 1966), Luceafărul, Moment poetic (R. Moldova), Mozaicul, Poesie & Art (Israel), Poesis, Porto Franco, Revista muzeelor şi monumentelor, România literară, SLAST, Steaua, Sinteze, Viața Românească, Viața studențească etc. și la TVR, Radio București și Iași.
A obţinut importante premii literare precum: Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Iași, 2000, pentru volumul „Omul de hârtie”, Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler (2004), Bursă de creație oferită de Stiftung Kunstlerdorf Shoppingen (Germania, 2005), Premiul Dosoftei la Salonul Librex, Iași, 2006, pentru albumul monografic „Victor Brauner, la izvoarele operei”, Premiul Uniunii Scriitorilor Filiala Iași, 2006, pentru volumul „Paranoima”, Premiul de excelență al Uniunii Scriitorilor Filiala Iași, 2012.
– Ce face poetul Emil Nicolae de ziua lui?
– Se plimbă pe albastrul cerului (dacă e senin!), ca şi cum „acesta n-ar fi decât talpa iadului pe care păşesc / disperaţii cu capul în jos / meditând la cele două feţe ale establishementului”… Aşadar, înţelegi că mă chinui să termin acest poem. Măcar atât!
– Îmi dau seama că nu eşti prea bine dispus, de aceea reformulez întrebarea: ce şi-ar fi dorit să facă poetului Emil Nicolae de ziua lui?
– De pildă, mi-ar fi plăcut să revin – spre a-i cerceta detaliile – pe peronul gării vechi din Praga, unde ar trebui să înceapă „Romanul lui Victor Brauner. Eseu epic”, o carte la care mă gândesc adesea, pentru care am adunat mult material şi al cărei plan e aproape gata. Ori să mă aflu în grădina Centrului James Joyce din Dublin, răsfoind pe nedrept uitata plachetă de versuri a scriitorului irlandez, „Chamber Music” (Muzică de cameră), pe care am început s-o traduc. Sau cel puţin să pot sta o vreme ferit de obligaţiile curente, cu liniştea necesară, ca să termin un experiment literar pe care-l pritocesc de câţiva ani, scris pe jumătate, şi care se va intitula „Micile cruzimi ale serii”. După cum vezi, tot despre proiecte este vorba. Sper ca ultimele două, dintre cele enunţate, să ajungă la tipar în acest an.
– Totuşi, ziua de naştere a cuiva este – aproape totdeauna – şi un prilej de nostalgie. Pe tine, astăzi, te bântuie un asemenea sentiment?
– Pentru un scriitor (şi pentru orice artist, în general), care „lucrează” cu memoria, nostalgia e o înclinaţie structurală / naturală. Aş fi ipocrit să-ţi spun că pe mine mă ocoleşte această situaţie. Dar eu am ajuns la o concluzie oarecum cinică şi – am verificat! – mai degrabă productivă, prin sâmburele de provocare pe care-l conţine: nu am nostalgia lucrurilor bune, ci a lucrurilor rele care mi s-au întâmplat (mă refer, desigur, la cele serioase, cu consecinţe însemnate, nu la necazurile superficiale şi efemere). De pildă, dacă tot vorbim despre „trecut”, mă irită astăzi revederea contextului critic al anilor 70, din secolul XX, când am debutat în poezie. Şi iată de ce: critica literară (mai ales aceea zisă „de întâmpinare”) promovează modelele considerate „performante” ale unui anumit moment. Or, la debutul meu (şi nu numai al meu), preferinţa criticii se îndrepta spre un fel de „bandaje metafizice” (nu neapărat liricoide!), cu care mi-am pierdut o bucată de vreme, pentru că am fost uneori „lăudat” pentru asta. Ştiu că era o „manevră” prin care puteai să eviţi poezia lozincardă / angajată politic, dar exerciţiul s-a dovedit limitat din punctul de vedere al expresivităţii. (Aici fie spus, adică în paranteză, dacă între preocupările criticii actuale se numără şi „revizuirile”, ar fi cazul să ne întrebăm şi cine revizuieşte critica?!) Drept urmare, ulterior a trebuit să fac un efort de recuperare a propriilor mele „unelte” (v. trilogia reunită sub titlul „Harşt se aude la marginea cimitirului”). Dar să-ţi mai dau un exemplu, mult mai simplu. Am nostalgia hârtiei, căreia civilizaţia noastră îi datorează enorm, şi mi-aş fi dorit să-ţi răspund la întrebări pe un astfel de suport, nu prin mijloace electronice. Poate că aş fi fost mai inspirat…
– Tocmai azi ţi-ai găsit să fii aşa de sever cu tine însuţi?
– Măcar de ziua mea pot să am privilegiul de a-mi face un harakiri simbolic!
A consemnat Nicolae SAVA
