OLYMPUS DIGITAL CAMERA

* interviu cu academicianul Solomon Marcus –

Savantul Solomon Marcus s-a născut la 1 martie 1925, la Bacău, iar după absolvirea studiilor liceale în orașul natal, a urmat cursurile Facultății de Matematică din cadrul Universității București. A obținut ulterior titlurile științifice de doctor în matematică și doctor docent. După absolvirea facultății, a predat ca profesor la Facultatea de Matematică din cadrul Universității București. Este autor a numeroase studii interdisciplinare, de cărți ce privesc utilizarea matematicii în lingvistică, în analiza teatrală, în științele naturale și sociale. Cărțile sale au fost traduse în multe țări ale lumii. A publicat peste 50 de volume în România și care au fost traduse în mai multe limbi din Europa și nu numai și mii de articole în reviste științifice sau de specialitate. Opera sa a fost citată de peste 1.000 de autori. Aflat pentru o zi la Piatra Neamţ, (graţie profesorului univ. dr. Vasile Postolică), în ziua de 4 decembrie 2013, unde a susţinut la Grand Hotel Ceahlău conferinţa “Pariul educaţiei”, a avut amabilitatea de a acorda un interviu în exclusivitate pentru “Ceahlăul” marcă înregistrată. Publicăm astăzi partea a II-a a acestui interviu.

– Domnule academician, l-aţi evocat în prima parte a interviului pe matematicianul Grigore Moisil. Una din întrebările mele era legată de profesorii dv. L-aţi avut profesor pe marele poet şi matematician Ion Barbu?

– Vă invit la lectură, unde povestesc exact acest lucru, evoc acest moment. Recent a fost lansat la Târgu de carte Gaudeamus un volum colectiv “Ion Barbu – În timp şi dincolo de timp”. E acolo contribuţia mea care se cheamă “Scriitorul Dan Barbilian”. Dan Barbilian era numele lui ca matematician. Şi eu descriu acolo ce s-a întîmplat la prima lecţie cu Barbilian, ce a însemnat pentru mine prezenţa lui umană – care era o prezenţă predominant poetică, chiar dacă el a venit acolo în calitate de matematician – şi descriu, în tot articolul pe care-l am acolo, faţa literară a matematicianului. De altfel, dintre toţi autorii care colaborează la acel volum, sunt singurul care l-a cunoscut ca om. Ceilalţi au luat cunoştinţă doar din lectură, din cărţi, din spusele altora. Pentru că, vă daţi seama, Ion Barbu a murit în 1961 şi trebuie să fii destul de bătrân ca să-l fi apucat în viaţă. Vă recomand să citiţi acel text pentru că se vede acolo ce înseamnă nu doar a fi poet în ceea ce scrii dar a fi poet în comportament şi în limbaj, indiferent că e vorba de limbajul pe care îl foloseşti ca matematician sau când te adresezi pe linie de serviciu şi spui cuiva să mai aducă cretă. În toate situaţiile îl recunoşteai pe poet. El nu era în stare să vorbească decât în limbaj poetic. Putea să fie vorba de orice, dacă trebuia să cumpere un ziar, să se ducă la frizer – în toate se manifesta ca poet. Şi pentru că după război, ştiţi, poezia lui nu mai era văzută bine, atunci el se ferea, căuta să ascundă faţa lui poetică. Oricui  îl întreba despre ce-a mai scris îi răspundea repede: “Nu, nu, eu sunt matematician!” Am comparat această atitudine a lui cu aceea a unui copil de cinci ani care, întrebat de mama lui “Hai, spune drept, ai umblat la borcanul cu dulceaţă?”, el răspunde “N-am umblat, n-am umblat”, dar el mânjit cu dulceaţă tot, şi pe faţă şi pe mâini. Aşa era Ion Barbu când repeta mereu că el nu e poet, că el e matematician. Înţelegeţi comparaţia, el era exact în situaţia asta. El nu putea să nu fie poet. Era în natura lui. Păcat că nu l-aţi cunoscut.

– Da, păcat, nu l-am cunoscut…

– Aşa vă trebuie, dacă v-aţi născut prea târziu… Aşa vă trebuie…

– Dar pe Arghezi l-aţi cunoscut?

– Sigur că da. Dom`le, cu Arghezi s-a întâmplat un fenomen incredibil. Dacă vă spun dv nu credeţi: îşi recita propriile poezii atât de prost, încât dacă nu ştiai cine este, te întrebai: mă, cine-i ăsta care vine să recite pe Arghezi de nu înţelegi nimic din el? Da. Mi-l amintesc cum a recitat “Testament” (recită primele versuri din poezie, întâi corect ca un actor, apoi grăbit, fără nici o intonaţie, bolborosind cuvintele cu glas scăzut). Era un caz unic. N-am mai întâlnit un poet care să-şi recite atât de neglijent propriile sale versuri. Erau alţi poeţi care până când nu transformau actul lor poetic într-un act teatral considerau că nu şi-au atins ţinta. Vă dau două exemple: Victor Eftimiu, Ion Minulescu, pe care eu i-am auzit recitând. Deveneau actori. Pe Minulescu mi-l aduc aminte cum simula chiar scena, atunci când recita “În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptâmână / un bătrân şi o bătrână” şi se lăsa pe genunchi spunând “două jucării stricate – / merg ţinându-se de mână…” Juca teatru. Victor Eftimiu – la fel, perora tiradele lui.

– Eftimiu venea din teatru, a fost director de teatru o viaţă…

– Da. Arghezi a fost, din acest punct de vedere, un caz unic. El nu urmărea, citindu-şi versurile, să-şi câştige în felul ăsta publicul. El ştia bine că şi-a câştigat titlul de cel mai mare, cel mai important poet român al secolului al XX-lea. Recunoaşteţi? Incontestabil. El este numărul unu al poeziei româneşti pentru secolul XX.

A consemnat Nicolae SAVA

1 COMENTARIU

Comments are closed.