0:00

Închisori şi locuri de prigoană Jilava – Pântecele chitului (VII), ZCH NEWS - sursa ta de informații

Erau egale cu bărbaţii şi se bucurau şi ele de pedepse suplimentare. Jilava nu era suficientă pentru a le îngenunchia. Ori ce li se năzărea doamnelor gardience, ţigănci de ultima speţă, constituia un motiv pentru a fi trimise la „mititica”. Aproape toate au trecut pe acolo, prin acel loc de supertortură al Jilavei. Această era o carceră cu ciment pe jos şi pereţii umezi, în care deţinutele politice executau o pedeapsă imaginară, fiind ţinute numai în cămaşa, cu o bucată de mămăligă şi o gamelă cu apă sărată (pe zi). În aceste condiţii nu se putea rezista mai mult de 7 zile. Acele femei care au trecut pe aici, şi nu au fost puţine, s-au îmbolnăvit de anexită şi reumatism. Foamea le chinuia ca şi pe bărbaţi. Lipsa de aer şi lumină de asemenea. Pentru autenticitate, spicuiesc din relatările Emiliei Vaida, care era anchetată fără să ştie că soţul ei fusese omorât tot în timpul anchetelor: „Aşteptam obişnuitul arpacaş în care se numărau boabele, pentru a-mi astâmpăra foamea ce mă rodea, când s-a deschis uşa celulei şi ofiţerul politic mi-a făcut semn să-mi iau bagajul şi să-l urmez. Afară m-a împins în duba ce m-a transportat la Jilava, pe care nu o voi putea uita niciodată. Îmbrăcată cu cele câteva zdrenţe ale mele şi câteva primite de la alte deţinute, cu picioarele goale în pantofii negri, daţi de conducerea închisorii pentru proces, am fost din nou îmbrâncită pentru a fi luată în primire de ofiţerul de serviciu. Arătându-mi cu mâna o uşă de lemn, am împins-o eu de data aceasta şi am intrat. Era un ţarc de 1 m.p. plin cu fiare şi gunoi. Acolo am stat până s-a întunecat, în timp ce pe mine ningea. Vânătă de frig şi cu dinţii clănţănind mi-am făcut intrarea în groapa blestemată. În celula 2 de la Jilava ne găseam 45 de deţinute, dintre care 7 bolnave de TBC, lipsite de ori ce fel de îngrijire. De căldură nici pomeneală. Numai cea umană completată cu cea sufletească ne făcea să trăim de azi pe mâine. Aspectul acestor fiinţe nobile era dezolant: cu feţe de ceară, nepieptănate, erau îmbrăcate în rochii zdrenţuite. Fără prosop, săpun, perie sau pastă de dinţi, femeile foloseau pentru şters, fie manşeta, gulerul sau mânecile scurtate în acest scop.” Administraţia dă drept cazarmament o pătură ruptă la trei persoane, linguri şi gamele găurite. Se mânca prin rotaţie pentru că niciodată nu erau suficiente. Interiorul celulei era mobilat cu celebrul hârdău „tineta” ce emana un miros îngrozitor. Alături se găsea o putină cu apă pentru băut şi spălat, ce se umplea o dată pe zi. Niciodată apa nu ajungea şi spălatul se făcea tot prin rotaţie, de la o zi la alta şi tot în aceleaşi gamele în care se mânca. Lipsa de aer îţi lăsa impresia că ai o senzaţie de sufocare permanentă. Este uşor de înţeles cum se simţeau bolnavele de T.B.C. şi inimă care aveau nevoie imperioasă de AER. Singurul bun al naturii lăsat la discreţia fiinţelor peste tot, aici era drămuit. Ferestrele erau mai tot timpul închise şi nici lumina nu pătrundea din cauza obloanelor fixe. Pereţii celulei umezi în permanenţă, lăsau impresia că te găseşti într-un cavou. Şi pentru MULTE şi MULŢI, a rămas cavou”.

Sursa: fericiti cei prigoniti. net. (Cicerone Ionițoiu – Morminte fără cruce. Contribuţii la cronica rezistenţei româneşti împotriva dictaturii. Vol. III.)

FOTO: http://claudiapaterau.wordpress.com

Articolul precedentCele mai frumoase poezii româneşti
Articolul următorPilde creştin ortodoxe