dumitru bordeianu

După cum ne prevenise Zeller, că demarcarea va continua la Gherla şi că noi, studenţii, vom face demascarea tuturor „bandiţilor” din Republica Populară Română, perspectiva noastră era dintre cele mai sumbre. Aceasta însemna că, pentru noi, această cruntă soartă nu se va termina decât cu execuţia noastră, ca pe timpul lui Stalin. Nu am fost scoşi la ateliere în săptămâna anunţată de Ţurcanu, pentru că a trebuit să se facă selecţia. Cei care nu fuseseră propuşi pentru muncă de Ţurcanu au fost scoşi dintre noi şi duşi în camere de tortură. În camera unde eram eu, şef de comitet era Pop Cornel. Măgirescu fusese scos din cameră să îndeplinească funcţia de „frizer”, care consta de fapt din a strânge informaţiile de la turnători şi a le preda ofiţerului politic. Nu sştiu ce a făcut Măgirescu cât a fost frizer. După cum arăta Ţurcanu, eram convins că între ei se întâmplase ceva ireconciliabil. La Gherla, Ţurcanu nu mai conducea singur demascările, ci împreună cu Popa Ţanu. Nicolski avea nevoie de Ţurcanu dar şi de Popa Ţanu, acest ucigas de tip mongoloid, originar din Soroca, de pe malul Nistrului. Îmi vine să cred că, sub pavăza lui Bogdanovici, Popa Ţanu s-a strecurat în Mişcarea Legionară ca spion rus. Pentru că, atunci când Ţurcanu şi ceilalţi ai lui au fost condamnaţi la moarte şi executatţi, Popa Ţanu a scăpat cu viată, cu toate că el condusese demascările şi asasinatele de la Gherla, unde au fost mai mulţi morţi decât la Piteşti. În 1957, el era singur, într-o celulă la Aiud. Îl găsim din nou, ca martor al acuzării din lotul lui Ţurcanu, în procesul lui Vică Negulescu, afirmând că acesta primise ordin de la Horia Sima să facă demascările de la Pitesşti şi Gherla. Se vedea astfel că Popa Ţanu jucase un rol mai mult decât suspect. Pentru noi, a urmat încă o săptămână de perindare prin camerele de tortură. Un fapt ne-a intrigat acolo: nu-i puteam recunoaşte pe cei torturaţi, fie că erau desfiguraţi, fie că aveau capul acoperit sau erau lungiţi într-o poziţie în care nu le puteam vedea faţa. Aveam convingerea că tot acest bâlci l-a făcut Ţurcanu cu noi ca să ne înspăimânte şi să bage cât mai mult groaza în noi. Plimbările prin camerele de tortură de la Gherla au avut pentru noi, cei ce veneam de la Piteşti, un efect moral înspăimântător. Atunci când vedeam alţi torturaţi, majoritatea dintre noi trăiam suferinţa lor şi, în acel moment, am fi preferat să fim noi în locul nenorociţilor întinşi pe duşumea. O paradoxală afirmaţie. Starea aceasta sufletească am trăit-o toţi şi un sentiment de milă şi compasiune ne-a umplut sufletul. Atunci când eşti torturat tu, nu poţi simti milă şi compasiune pentru tine, pentru că, în acel moment, nu acţionează decât puterea ta de rezistenţă şi răbdarea de a suporta tortura. Când îl vezi pe altul torturat, trăieşti durerea lui, pentru că se leagă de durerea ta şi se trezeşte în conştiinta ta, cu maximum de intensitate, mila şi toată compasiunea faţă de el, care este cu atât mai mare, cu cât e fratele tău de suferinţă şi de luptă. Este însă foarte greu pentru oameni să înţeleagă această stare, mai ales când ei nu au nici un fel de experienţă. Ţinând seama de cele relatate, nu caut întelegere şi nici să conving pe nimeni, dar mărturisesc că, văzându-ne fraţii şi camarazii în cea mai crâncenă suferinţă, timp de o lună de zile, nu ne-a fost deloc uşor. După o lună de torturi sufleteşti, a venit şi ziua când am fost scoşi la muncă în ateliere. Cu o zi înainte, Ţurcanu şi Popa Ţanu trecuseră prin camere şi ne avertizaseră: „Dacă scoateţi o vorbuliţă în legătură cu demascările, pentru că noi avem posibilitatea să-l descoperim pe făptaş, şi dacă nu vă apucaţi serios de muncă, sabotati sau faceţi altceva prin ateliere, ştiti ce vă aşteaptă; aţi văzut cu ochii vosştri!” Ţurcanu repetase: „Ştiti că noi nu glumim şi ne ţinem de cuvânt”. Eram atât de slăbiţi fizic şi moral că, dacă ne-ar fi văzut un om normal din afara închisorii, ne-ar fi asemuit cu nişte strigoi sau cu nişte cadavre umblătoare. Am fost scoşi din camere, escortati nu de gardieni sau de soldaţi, ci tot de deţinuţi, ajutoarele lui Ţurcanu şi Popa Ţanu. Cu toţii am trăit un sentiment, nu ură, ci altceva, inexplicabil, de neînţeles: cum se putea să fim escortaţi şi insultaţi de proprii nostri camarazi şi colegi? Un alt sentiment deosebit ni l-a dat faptul că, în locul unui spaţiu restrâns de câţiva metri pătrati de celulă sau cameră, aveam un spatiu larg de mişcare.  Dintre cei aproape 200 de studenţi scoşi în ziua aceea la muncă – era pe la sfârşitul lui octombrie 1951 – numai cinci am fost repartizaţi la atelierul de tâmplărie manuală. Şef de atelier era un maistru tâmplar legionar, arestat pe timpul lui Antonescu, care trecuse şi el prin demascări şi avea o aşa ură şi groază faţă de studenţi sşi elevi, că nici nu se uita în ochii noştri. În câteva minute, ni s-au repartizat sculele, ni s-a arătat ce şi cum să lucrăm. Apoi, maistrul ne-a pus la curent cu norma obligatorie, pe care trebuia să o facem în opt ore de lucru, ţinând să precizeze: „Norma nu am făcut-o eu, ci voi, şi dacă aţi făcut-o, tot voi s-o îndepliniţi”. Ţin să precizez că normele erau făcute, oriunde s-a lucrat cu detinuţi politici, peste puterile unui om robust şi sănătos, care ar fi muncit în condiţii normale, în libertate. Însă pentru noi, care eram nişte epave, slăbiţi până la distrofie, datorită hranei mult prea insuficiente calitativ şi cantitativ şi nici nu eram meseriaşi, era imposibil să facem o astfel de normă. Drept urmare, din pricina epuizării fizice şi a nemâncării, ne-am îmbolnăvit. Neavând însă asistenţă medicală, se explică de ce au murit, în aceste lagăre de muncă forţată, un număr atât de mare de detinuţi politici, de toate vârstele şi categoriile. Oriunde s-a muncit cu deţinuti politici – la Canal, Poarta Albă, Salcia şi în toate atelierele închisorilor – norma de lucru şi controlul producţiei erau făcute de deţinuţi, politici sau de drept comun. În această categorie de deţinuţi au fost selectaţi cei care trecuseră prin demascări sau erau turnători de bună voie. Normatorii erau dintre cei mai urâţi şi dispreţuiţi, fiind mână în mână cu ofiterul politic şi cu administraţia închisorii sau a lagărului. N-am văzut în viaţa mea, oameni mai dispretuiţi, huliţi şi denigraţi ca aceşti normatori. Şi o meritau din plin. A doua categorie erau pontatorii. În ateliere, erau două categorii de deţinuţi politici: unii trecuţi prin demascări (muncitori, ţărani, studenţi, elevi şi câţiva intelectuali) şi alţii care nu trecuseră prin demascări. Acesştia din urmă, veniţi cam în acelaşi timp cu noi la Gherla, nu trebuia să fie preveniţi de ceea ce-i aştepta. De aceea ne spusese Ţurcanu, înainte de a fi conduşi în ateliere, să nu scoatem nici o vorbuliţă despre demascări. În ziua când am fost scoşi la muncă noi, cei 200 de studenţi trecuţi prin demascări la Piteşti, am trăit bucuria revederii după atâţia ani, dar nu deplină, pentru că n-am îndrăznit să vorbim unul cu altul. Ce tragedie sufletească mai mare se poate întâmpla decât să nu poţi, după atâta timp, să-ţi împărtăşeşti gândurile şi sentimentele cu cel pe care l-ai iubit. Cine poate să înţeleagă această stare sufletească?

Sursa: fericiti cei prigoniti. net. (Dumitru Bordeianu: “Mărturisiri din mlaștina disperării”)