La mijlocul lunii decembrie 1989, se organizau la Iaşi „Zilele Creangă”, sărbătoare tradiţională, lipsită de mămăliga moldavă, dar presărată cu luări de cuvânt ale unor cărturari de marcă, cu întâlniri ale prietenilor din diferite colţuri ale ţării şi ale provinciei, inclusiv din Basarabia. Fusese dată şfară în ţară că se va respecta tradiţia, mai cu samă că era un decembrie cald şi senin, aşa că frigul nu ne punea piedici în realizarea proiectului. Aveau să ne cuvânteze, în Aula Magna a Universităţii, Academicianul Constantin Ciopraga şi savantul chimist Cristofor Simionescu, cel care i-a scris (cică) teza de doctorat analfabetei Elena Ceauşescu.
Pentru a fi de faţă la ceremonii, în dimineaţa de 15 decembrie 1989, un autocar ticsit cu dascălii de română din Neamţ a pornit devreme către capitala Moldovei. Veselie, snoave, bârfe pe şoptite, bancuri cu Ceaşcă şi Bulă, de parcă, dincolo de vârstele pestriţe ale călătorilor, toţi ar fi fost nişte şcoleri porniţi fără privegherea dirigintelui într-o excursie de două zile, că atâta trebuia să-l sărbătorim pe dragul nostru Ion de la Humuleşti. Cunoşteam bine programul, fiind eu unul dintre organizatorii expediţiei. Ştiam în ce amfiteatru vom asculta glasurile celor doi academicieni, la ce cantină vom mânca şi în care cămin şcolar vom petrece noaptea ieşeană.
Prima surpriză neplăcută: În Aula Magna a Universităţii, cuvântările celor doi au fost scurte, obosite, ciudate… La sfârşitul alocuţiunii sale Cristofor Simionescu ne-a anunţat sec sfârşitul „zilelor Creangă”, urând drum bun la întoarcerea acasă sutelor de oaspeţi.
A doua: La cantina liceului de filologie „Mihai Eminescu”, unde trebuia să poposim pentru dejunul plătit de noi cu anticipaţie, uşile erau încuiate şi două femei speriate, înfrigurate şi cam mute, ne-au oferit la repezeală nişte pachete cu hrană rece. Dar elevii unde se aflau, că doar nu începuse vacanţa? ne-am nedumerit noi. A, elevii, vască elevii, păi elevii… ăăă… primiseră un soi de prevacanţă şi plecaseră la casele părinţeşti. Hm! asta-i bună!? Dar, mă rog, ce nu se putea întâmpla în scumpa mea patrie…
Prin oraş, deşi vremea era bună, nimic din forfota obişnuită a târgului moldovenesc!? Autocarele noastre, am băgat de samă, erau escortate de maşini ale miliţiei, cu girofarurile în funcţie. Parcă am fi fost o delegaţie guvernamentală condusă cu alai poliţienesc pe străzile pustii. Altă năzbâtie pe care n-o înţelegeam, dar căreia nu-i dădeam atunci nici o atenţie, strângând din umeri, amuzându-ne şi gata!
Dacă ne părea rău de ceva, era graba mare cu care fusesem trimişi la domiciliile noastre, de parcă am fi fost ciumaţi. Ba unora dintre dascăli, amintindu-şi că plătiseră nişte dejunuri mici şi mari şi nişte cine, le venise chef de scandal financiar, cerând cu decizie banii înapoi. La chestia cu paralele, ţinta eram chiar eu, în calitatea mea de şef de filială a Societăţii de Filologie, dar mai cu stăruinţă era Lucian Corneanu, casierul expediţiei.
El m-a asigurat în şoaptă că are la sine banii cu pricina, dar mai trebuie să ştiu că nu vom putea ajunge acasă în acea seară, fiind nevoiţi a poposi la Oglinzi, unde funcţionau hotelul şi restaurantul băilor, devenite de multă vreme tabără şcolară de vacanţă. Am mers pe mâna lui Lucian fără de comentarii în plus. Şi cu una-alta, pe înnoptate, am ajuns la Oglinzi, unde eram aşteptaţi cu luminile aprinse şi cu mesele întinse.
Altă minune: De unde ştiuseră cei din tabăra de la Oglinzi că vom poposi acolo, încât să ne asigure masa şi să încălzească dormitoarele?!? Am presupus că era un aranjament ad-hoc al lui Lucian, printr-un telefon la plecarea din Iaşi şi nu mi-am mai bătut capul cu şarade.
Îmi amintesc cu plăcere că masa de seară a semănat cu un banchet, neobişnuit la vremea aceea de foame şi frig în case. Colegii au fost încântaţi; chestiunea cotizaţiilor nu s-a mai ridicat; vinul negru a sporit buna dispoziţie; în concluzie, „ziua Creangă” se termina cât se poate de bine, de la cină nelipsind celebra tochitură moldovenească, însoţită de un fel de mămăligă urbană, bună la gust, arătoasă la culoare, dar prea moale, căci se rătăciseră pe masă şi brânză de vaci cu smântână, şi caş frământat, şi sarmale în foi de viţă, şi sus pomenita tochitură, toate cerând felurite feluri de mămăliguţă, ci nu un singur fel, cum ni se servise.
Pe la finele festinului surpriză, când se cânta frumos şi patriotic muzică populară, Lucian m-a tras deoparte şi m-a dumerit despre şirul de surprize ale zilei: La Iaşi se pusese de o revoltă contra lui Ceauşescu, organizată de studenţi şi de muncitorii de la Atelierele Nicolina, ale Căilor Ferate.
Mihai Emilian MANCAŞ
