I.I. Mironescu s-a născut la 13 iunie 1883, la Tazlău, ca fiu de învăţător. Bunicul pe linie paternă se numea Moraru, iar fiul acestuia, Ioan, se va înscrie cu acest nume la Şcoala Normală din Bucureşti, unde profesorii îl trec în catalog Mironescu. Reîntors pe meleagurile natale, tânărul învăţător se va stabili în Tazlău. Cel de-al doilea copil, din cei şase pe care i-a avut familia Mironescu, este Ioan Eugen, viitor medic şi scriitor. Omul de ştiinţă îşi va semna lucrările Eugen I. Mironescu, literatul, în schimb, va alege iniţiala primului său prenume, dublând-o cu aceea a tatălui. A urmat şcoala primară în localitatea natală şi la Piatra Neamţ, iar studiile liceale le-a făcut la Liceul Internat şi Liceul Naţional din Iaşi. În 1905, s-a înscris la Facultatea de Drept şi la cea de Medicină din Iaşi, dar n-a urmat efectiv decât cursurile celei de medicină. A debutat ca prozator la revista Viaţa Românească (1906), cu schiţa “La cumătrie”.
Ca student, I.I. Mironescu şi-a continuat activitatea literară, publicând unele dintre cele mai izbutite nuvele în revista condusă de G. Ibrăileanu. În 1912, şi-a dat doctoratul în medicină, apoi, s-a consacrat medicinei, urcând toate treptele ierarhiei universitare, ocupând numeroase funcţii în cadrul spitalelor, clinicilor şi la Facultatea de Medicină din Iaşi, unde a fost profesor între anii 1921-1939. Ca profesor şi şef de clinică I.I. Mironescu s-a impus nu numai ca specialist, pasionat om de laborator şi practician, ci şi prin activitatea ştiinţifică desfăşurată în domeniul dermatologiei şi imunologiei. Prin strădania sa a luat fiinţă la Tazlău un sanatoriu pentru oamenii locului. De altfel, ultimele zile ale vieţii, scriitorul le-a petrecut tot la Tazlău, unde s-a stins în urmă cu 75 de ani, la 22 iulie 1939.
Format ca prozator în cercul revistei Viaţa Românească, sub îndrumarea lui Garabet Ibrăileanu, I.I. Mironescu a rămas legat toată viaţa de această publicaţie literară, creaţia sa fiind influenţată de această revistă în întreaga sa perioadă ieşeană (1906-1933). Ca prozator I.I. Mironescu a cultivat cu predilecţie genul scurt: schiţa şi nuvela. Opera sa este reprezentată de cele două volume: Oameni şi vremuri (1920) şi Într-un “colţ de rai” (1930). Admirator al lui Ion Creangă, I.I. Mironescu a transpus scenic momente din Amintiri din copilărie, Catiheţii de la Humuleşti (1938). Schiţele şi nuvelele sale: Vechilul; Sandu Hurmuzel; Toto-n război; Căpraru Cărămidă; Furtună Veteranul şi altele – relevă momente din viaţa socială a timpului său.
