pietricica turism

scriitor

Cu Ibrăileanu şi Muşoiu, a scos la Roman revista “Şcoala nouă”

Eugen Vaian, un personaj cu o biografie demnă de un roman de aventuri, este un scriitor român, de la sfârşit de secol XIX, care a avut o viaţă aventuroasă, din care cauză a şi trăit foarte puţin, doar 27 de ani. Din “Dicţionarul General al Literaturii Române” al Academiei Române aflăm despre Vaian că s-a născut la 2 noiembrie 1870 la Bacău (d. 25 august 1897, Compertrix,  Franţa), prin mamă fiind înrudit cu George Bacovia şi profesorul Grigore Tăbăcaru, că a  învăţat la Bacău şi Buzău, iar la 16 ani fuge de acasă cu o trupă de teatru.

În 1888 se afla la Brăila, conducând ziarul „Unirea muncitorilor”, iar în 1889, la Roman, împreună cu G. Ibrăileanu şi Panait Muşoiu, unde scotea revista „Şcoala nouă”. În aceeaşi perioadă a colaborat la „România viitoare”, ziarul editat de Panait Muşoiu la Brăila, în anii 1889-1890 a lucrat în redacţia ziarelor liberale „Vocea Romanului” şi „Moldova”. Vaian a scris la ziarele Adevărul, Românul, Ţara, Liga ortodoxă, Ilustraţiunea română, Pressa (editat de el), Săptămâna ilustrată (înfiinţat tot de el).

După o şedere cu soţia sa, Laura Vampa, în Elveţia (la Zurich şi Lausanne), şi un popas făcut la Geneva (unde găseşte o slujbă la librăria unui francez), Vaian ajunge singur (pe jos!) la Paris, unde a intenţionat să se întâlnească cu celebrul prozator Emile Zola şi să facă un ziar aşa cum îşi visa. Dar visurile i s-au năruit rând pe rând. A făcut contabilitate prin capitala Franţei (la Mesageria Internaţională, condusă de M. Buziano, s-a întâlnit cu Zola dar, bolnav de tuberculoză şi demoralizat că nu i se împlinesc toate visurile, se sinucide, aruncându-se sub roţile unui tren care circula pe ruta Paris – Azincourt, trupul ciopârţit fiind găsit în dimineţa zilei de 26 august 1897 pe raza comunei Compertix şi îngropat apoi în cimitirul unui sat din arondismentul Chalon. A lăsat o scrisoare către soţie prin care îşi motiva gestul.

Deşi talentat, cu un temperament hipersensibil, el nu a reuşit să depăşescă condiţia unei vieţi tipice de “proletar intelectual”, scriind articole pătimaşe prin ziarele vremii, versuri epigonice (cu timbru eminescian), încercări de roman (“Măritată”, publicat în revista “Săptămâna ilustrată”), instantanee din viaţa celor umili şi multe traduceri din franceză. A tradus (din franceză) romanul lui Turgheniev “Întâia dragoste”, romanul “Fraţii vitregi” al lui Maupassant, dar şi din Emile Zola, Alphonse Daudet, Gustave Flaubert, Giacomo Leopardi. O parte din textele sale au fost semnate şi cu pseudonimul Şt. Scurtu.

A publicat cărţile: “După natură. Artiştii” (1890), Fin de siecle (1892), iar postum i-a apărut “Proză şi versuri” (1899). Un scriitor interesant (şi prin biografie dar şi prin scrisul său) – o “fire evazionistă şi temperament hipersensibil, cititor pasionat de literatură senzaţională, dar şi admirator fanatic al lui Eminescu”, cum îl caracterizează Stănuţa Creţu, alcătuitorul fişei – care trebuie readus în circuitul public, măcar prin reeditarea volumului său apărut postum acum 114 ani. (N.S.)