Au trecut 105 ani de la trecerea la cele veşnice a unei fiinţe cum rar se mai întâlnesc astăzi, Doamna Elena Cuza, cea care a fost alintată de pietreni “Sfânta”. Cea care fusese Prima Doamnă a României, între anii 1859-1866, locuia la Piatra Neamţ într-o căsuţă pe str. Ştefan cel Mare, la numărul 55.
De ce i se spunea “Sfânta”: nu a cârtit niciodată pentru drama prin care a trecut în cei 70 de ani, cu umilinţe, suferinţe sufleteşti şi trupeşti, chiar tragedii, şi a dus o viaţă sobră, aproape în lipsuri doar ca să poată ajuta pe săraci, pe orfani, pe cei mai neputincioşi decât ea.
Născută la 17 iunie 1825, provenea dintr-o familie înstărită, din familiile Sturdzeştilor, al Balșilor și al Cantacuzinilor. Educația ei urmase calea obișnuită în epocă: cu guvernantă de franceză şi germană, pensionul Buralat, anturajul social și literar al mătușii sale Agripina Sturdza, din de la Iaşi, o lume elitistă.
În 1846 ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simțea bine printre oameni, se purta foarte galant cu femeile. Ea era o introvertită, cu o mulțime de inhibiții. Slabele șanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul că a pus datoriile față de mamă înaintea celor față de soţ. La 30 aprilie 1844, zi în care a avut loc, la conacul de la Soleşti, Vaslui, căsătoria cu viitorul domnitor, acum judecător în Galaţi, ea scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am față de soțul meu nu mă vor împiedica să te iubesc.”
După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galaţi. Deși Elena nu a avut copii, a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuți de Cuza cu amanta lui, Elena Maria Catargiu-Obrenovic, Alexandru și Dimitrie. A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și-o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept.
Ea îl şi salvează pe Cuza de la moarte în timpul tulburatului an revoluţionar 1848. Acesta, împreună cu alţi revoluţionari, arestaţi din porunca lui Mihail Sturdza, domnitor al Moldovei, urma să fie trimis la Instanbul şi dat pe mâna turcilor. Îl ajută să evadeze în portul Brăila, înainte ca vasul să ia calea spre turci şi îl urmează apoi în exil la Cernăuţi, Viena şi Paris.
Din păcate, cel lângă care a stat credincioasă vreme de două decenii s-a dovedit a fi nestatornic în căsnicie, astfel că după înscăunarea sa triumfală din 21 şi 24 ianuarie 1859, cunoaşte o văduvă a unui principe sârb, Maria Obrenovici (fiica antiunionistului Costin Catargi) cu care are cei doi copii, dar pe care „Sfânta” îi înfiază şi educă. Din nefericire, ambii copii sfârşesc prost – Dimitrie, iubitor de petreceri, se sinucide la Paris, iar Alexandru, cartofor înrăit, sfârşeşte în braţele iubitei, Maria Moruzi, în străinătate, la finalul a şase „luni de miere”.
Cea din urmă „noră”, rămasă moştenitoarea Palatului de la Ruginoasa, Maria Moruzi, o sileşte pe Elena Cuza să părăsească reşedinţa de vară a domnitorului. Elena pleacă la Iaşi, unde devine soră la Spitalul de copii „Caritatea”, iar din 1903 se stabileşte la Piatra Neamţ. Astfel, actuala casă Elena Cuza, situată pe str. Ștefan cel Mare poartă istoria ultimilor ani de viață ai soției domnitorului, care murise în exil, la 15 mai 1873, într-un hotel din Heidelberg, Germania, după abdicarea din noaptea de 11/12 februarie 1866. Ea şi-a ales ca loc de retragere, aici în Piatra-Neamț și pentru vecinătatea fratelui său, T. Rosetti. În anul 1907 se duce la Ruginoasa, în tovărășia fratelui său, și spală osemintele domnitorului. Înainte cu o lună de moarte, o vizitează Nicolae Iorga.
Cu ocazia sărbătoririi centenarului Unirii Principatelor, pe această casă este pusă o inscripție pe care este menționat: “24 Ianuarie 1859-24 Ianuarie 1959. Aici și-a trăit ultimii ani de viață Elena Cuza (născută Mavros), soția primului domnitor al Țării Române Unite, care l-a înțeles și sprijinit în realizarea năzuințelor poporului”. “Sfânta” şi-a dus la Piatra Neamţ o viaţă discretă, făcând şi aici, permanent, acte de caritate, cel mai important fiind donaţia către primul spital al oraşului, care funcţiona în localul unde este azi Centrul de Îngrijiri Comunitare.
Ultimul mare eveniment trăit de distinsa Doamnă Cuza a fost sărbătorirea celor 50 de ani de la Unirea celor două principate române şi la Piatra Neamţ au fost organizate mari festivităţi naţionale, cu apogeul pe str. Ştefan cel Mare, la locuinţa şi în prezenţa ei. A primit omagii naţionale de la delegaţii sosiţi aici din toată lumea românească. După doar două luni, deşi îngrijită de medicul personal, dr. Petru Flor, Doamna Cuza s-a îmbolnăvit grav. Simţind apropierea sfârşitului, împarte tot ce mai avea, inclusiv cavoul de la Mănăstirea Bistriţa, pe care l-a donat Eleonorei Albu, buna sa prietenă din Piatra Neamţ. A fost înmormântată lângă părinţii şi fraţii ei, la Soleşti, Vaslui.
Iată ce scria Nicolae Iorga cu acest prilej: “Sunt sicrie pe care nu se depun nici florile cele mai din inimă închinate. Orice laudă, orice semn de durere par nepotrivite faţă de măreaţa simplicitate a fiinţii pământeşti care, trăind printre noi, cei plini de neajunsuri şi păcate, a dus curată viaţă cerească, asemenea îngerilor. Dintre aceste fiinţe alese a fost Doamna Elena, a cărei viaţă întreagă înseamnă: uitare de sine, iertare pentru alţii, binefacere ascunsă de lume”. (N. SAVA)
