Nu ar fi fost mult prea în vârstă ca să nu mai ai cu cine ciocni un păhărel la aniversare… Dar Domnul a avut nevoie de un teatrolog foarte bun şi, la un început de noiembrie a anului 2002, l-a luat pe Edi la El. În loc de biografia aniversatului, las să vorbească despre el un fost coleg, scriitorul Viorel Ştirbu, care a fost cândva şi angajatul TT-ului. Fragmentul face parte dintr-un text publicat în revista “Literatorul”, nr. 169/170, din iulie/august 2013, intitulat “Amintiri din vremuri bune”. (N. SAVA)
Numit director, Edi Covali a continuat linia predecesorului său şi Teatrul Tineretului şi‑a urmat calea de‑a dreptul glorioasă până pe la începutul deceniului 10. L‑am cunoscut pe Covali îndată după revelion, în ianuarie 1972. Mă prezentasem la concurs pentru postul de referent literar, cel de secretar fiind ocupat de Paul Findrihan. Trebuie să spun adevărul: ajunsesem acolo pe filiera Mircea Zaciu-Ion Brad. (…) Mircea Zaciu îl îmbună încă o dată pe Ion Brad, iar el, fiind ministru adjunct la cultură, dispuse să mă încerce la direcţia teatrelor, unde urma să citesc piese de teatru, să fac referate şi alte cele pe‑acolo. (…) Nu îmi prea făcusem planuri în legătură cu posibilitatea de a deveni funcţionar cultural fiindcă aveam deja tinicheaua atârnată după demisia de la Turda. Probabil nu căzuse bine nici referatul la piesa lui Paul Everac, fapt e că Ion Brad mă întrebă ce părere aş avea dacă m‑aş angaja referent literar la teatrul din Piatra Neamţ. Aveam o părere foarte bună. Mă apăsau şi grijile, dar mai ales mă bucura perspectiva de a învăţa lucruri noi dintr‑un colectiv artistic deosebit. Nu mă gândeam atunci că va veni o vreme să mă despart de teatru. Ea va veni, însă, iar mai apoi m‑au dus valurile vieţii aşa cum au vrut ele… Edi Covali era un om mic de statură şi un pic rotofei. Presupun că a rămas la fel, nu l‑am mai văzut de vreo 25‑30 de ani. O fi îmbătrânit oleacă, nimeni nu scapă de trecerea timpului, dar pe vremea aceea era un om vesel, cu simţul umorului, inteligent, fără ifose şi fără nici un apetit pentru intrigăriile ce se consumă în mediile teatrale. Era sincer şi onest, în totul un personaj cumsecade şi de caracter. Am ajuns la Piatra Neamţ dimineaţa. Era frig, ger, munţii din jur erau albi de atâtea ninsori căzute aici încă de la începutul lunii decembrie. Oraşul arăta minunat în decorul acela de poveste. (…) Acolo mă aşteptau directorul artistic Eduard Covali, directorul administrativ Cornel Nicoară, secretarul de partid Dan Borcia, aceştia doi din urmă ei înşişi actori cunoscuţi de pe scenă şi din filmele jucate. Mai erau în birou secretarul literar Paul Findrihan şi Mircea Zaharia. El, Mircea, era profesor de limba română la o şcoală de pe lângă Piatra Neamţ. Se înscrisese la concurs pentru postul pentru care concuram şi eu şi se prezentase în ziua în care fusese anunţat. Mai veniseră între timp încă doi membri ai comisiei, nu mai ţin minte cine erau, astfel că se declară concursul deschis. Mircea Zaharia, auzind cine este contracandidatul său, începu să râdă: – Şi‑apoi vreţi să spuneţi că eu am vreo şansă? îi zice el directorului, continuând: Asta e, aţi aranjat voi cine să iasă în faţă. – Bineînţeles că te‑am tras pe sfoară, intră Covali pe fir. Nu ăsta este rostul unui concurs, să câştige cine trebuie? Cornel Nicoară, de origine ardelean, nu prinse gluma şi se porni să explice chestiunea în termeni profesionali: – Măi, Mirceo, se aşeză Cornel la taifas, tu nu ţi‑ai făcut încă stagiul, Mircea Zaharia, nu ţi‑ai îndeplinit contractul, trei ani după absolvire, pricepi? – Da’ ce, Turturică îndeplinea condiţiile de stagiu? continua să şarjeze Mircea. Constantin Turturică, prozatorul de mai târziu, fusese referent literar până nu demult. Îl cunoscusem în treacăt la „Trocadero”, un local de pe lângă fostul minister al comerţului exterior unde se mai aduna o parte din boema artistică bucureşteană înainte de ‘89. – Fii tu sănătos, că Titi Turturică şi‑a făcut demult stagiul, tună cu vocea lui puternică, de bas, Nicoară. – De ce nu recunoaşteţi, mă, că aşa aţi vrut voi să se aranjeze lucrurile? plusă Mircea. Nu‑i mai cinstit să‑mi spuneţi că Ştirbu are câteva atuuri faţă de mine? A fost secretar literar, a fost director, este membru la scriitori, a publicat deja vreo patru cărţi, e clar că nu‑l pot bate. Dar eu nu disper, aştept. Puneţi pariu că în câteva luni faceţi iarăşi concurs pentru ocupare de posturi? Îmi plăcea că era aşa o atmosferă lipsită de încrâncenare şi de prietenoasă, până la urmă. Chiar şi eu, ardelean ca şi Nicoară, înţelegeam că schimburile de replici cu Zaharia nu erau câtuşi de puţin ranchiunoase. – Deci, ca să punem o concluzie, interveni Covali, înseamnă că avem un nou coleg. Fii bine venit! Şi acuma la muncă, ţara vă aşteaptă cu braţele deschise. Cornel, fă‑i angajarea şi repartizează‑i o garsonieră. – Nu am decât trei camere, se scuză Cornel, aşa că el primeşte apartamentul şi, în timp, vedem noi cum ne aranjăm. Ei, cu asta chiar că mă dăduseră gata cei de la Teatrul Tineretului. În mai puţin de un ceas primisem slujbă şi cheile de la casă, aveam din nou un rost şi un sens în viaţă. – Uite, zice Mircea, acuma, că s‑a terminat concursul, vă corup şi vă anunţ că fac eu cinste pentru toţi. La subsolul secretariatului literar se amenajase un bar administrat de actori, care executau pe rând serviciul de ospătari. De fapt şi de magazioneri, că marfa era cumpărată de la magazinul alimentar de peste drum. În săptămâna aceea era şef peste unitate Mitică Popescu. Se aprovizionase cu bere de Bacău, votcă românească şi rusească, pepsi, cafea, mă rog, bunătăţile care aveau trecere la consumatori. (…) Intrăm în club. Aromă de cafea, de‑acum începuseră repetiţiile şi se întâmpla obişnuita agitaţie pe scenă ori la sală, întreruptă de micile pauze de ţigară sau de câte o turcească. Mitică Popescu pune încă un ibric pe foc iar Mircea se distrează cu tacul, jucând un fel de biliard. – Pictează şi tu ceva, mă îndeamnă Edi. Mă uit şi văd mai multe desene, caricaturi, imagini, diverse. – Sunt realizate de actori, de invitaţii lor, de cine are ceva de spus, îmi explică directorul. Poţi să te desfăşori şi tu. Pe tavan cineva desenase un cerc. Iau o cretă şi scriu ceva dintr‑o zisă a lui Eugen Ionesco – „Mângâiaţi‑l şi va deveni vicios”. Cercul, se înţelege. – E bine? întreb. – Mai binele duşmanul binelui, râde Covali. Profit de un moment de răgaz şi îl trag de o parte: – Edi, îi zic, trebuie să îţi spun ceva până nu e prea târziu. Sunt de‑a dreptul impresionat şi emoţionat de primire, de tot ce mi‑ai oferit, de aceea musai să te avertizez că eu am cam călcat pe bec… – Adică? devine el atent, dar nu cine ştie ce. – Am acolo o tinichea, încep să‑i explic. – A, ştiu, comentează el cu jumătate de gură. Mi s‑a vorbit despre asta de la Ion Brad, de la Riman, de la Boca… – Atunci e bine, mă liniştesc eu. – Îl vezi? mi‑l arată directorul pe Mitică Popescu. Da? Află că a făcut puşcărie politică doi ani. Şi tot doi ani am făcut şi eu pe la începutul anilor ‘50, când eram elev. – Măi, frate, dar ce‑i aici? nu mă abţin eu de la comentarii. Pare a fi o colonie de leproşi… – De leproşi nu, tăgăduieşte Edi cu seriozitate, dar de tipi certaţi cu morala proletară, cum glăsuieşte clişeul, da. – Asta nu‑i neapărat foarte periculoasă, îmi dau eu cu presupusul. – Ba este dacă nu eşti atent, apreciază Covali. Norocul nostru este că trăim într‑un oraş mic, ne cunoaştem între noi, ne suportăm unii pe alţii iar „băieţii” ne lasă în pace dacă ne vedem de treaba pentru care suntem plătiţi. Şi să recunoaştem că e o slujbă cât se poate de plăcută să fii actor sau cineva implicat în viaţa artistică. – Tipii de la „Secu”? zic. – Nu‑i găseşti la bar, stai liniştit, râde Covali. Şi întrucât eu nu sunt membru de partid, adicătelea nu prezint cine ştie ce garanţii, relaţiile cu mine se limitează strict la cele de serviciu. De exemplu când pleacă trupa afară şi primim paşapoartele, insul de la „Secu” mă întreabă dacă am curajul să garantez că oamenii nu vor crea probleme, bunăoară să rămână în străinătate. Eu îmi asum răspunderea şi cu asta basta. Nu ştiu ce s‑ar întâmpla dacă vreunul nu s‑ar mai întoarce. Poate aş fi destituit din funcţia de director, că altceva ce să‑mi facă? Totuşi, dacă îmi permiţi un sfat, încearcă să vorbeşti mai puţin despre tine şi problema ta. Edi mă povăţuia de bine – şi nu mă bătea câtuşi de puţin gândul să dau apă la moara bârfelor. De altfel cât am stat la Piatra Neamţ nu prea am discutat despre situaţia respectivă. Am aflat totuşi că fusese trimis la puşcărie pentru o naivitate de adolescent, intrase într‑un grup de elevi care intenţionau să organizeze o mişcare de emancipare, mă rog, ceva de genul ăsta, un fel de străjerie din perioada de dinainte de război. Tinerii nu făcuseră paşi concreţi, mai mult se interesau de chestiune. Dar şi intenţia este de obicei sancţionată iar cazul în speţă avea circumstanţe agravante fiindcă la începutul anilor ‘50 răfuiala cu trecutul nu se încheiase.
Viorel ŞTIRBU
