Astăzi, Eduard Covali ar fi împlinit 83 de ani. Născut la Orhei, în 1930, scriitorul şi omul de teatru de mai târziu îşi face studiile primare şi liceul la Bacău, apoi Institutul de artă Teatrală şi Cinematografică, secţia teatrologie, dar cu întreruperi, fiind condamnat politic de regimul comunist „pentru uneltire contra ordinii sociale”. În lista victimelor din temniţele comuniste, la fişa lui scrie doar atât : „Arestat cu grupul F.D. C., în 1948. Torturat în timpul anchetei la Securitate. Condamnat”. Din cauza dosarului „pătat”, după absolvire, nu mai poate ocupa un post conform pregătirii şi va lucra ca muncitor necalificat pe diferite şantiere de construcţii din Bucureşti şi Galaţi. Prezenţa în fruntea Teatrului Tineretului a directorului Ion Coman va însemna şi norocul său: acesta îl angajează ca pictor executant în instituţie, iar ulterior va deveni secretar literar, director, regizor artistic, director artistic, regizor artistic. În perioada directoratului său, se pun în scenă câteva spectacole de referinţă din istoria TT-ului: „Britannicus”, în regia lui Aurel Manea, „Woizzeckh” (regizor Radu Penciulescu), „Harap Alb” (Zoe Anghel Stanca), spectacol cu care se prezintă TT-ul la festivalul de teatru de la San Marino (1971), „Peer Gynt” (Cătălina Buzoianu), „Inimă rece” (Sanda Manu), „Zigger-Zigger” (Cornel Todea), „Întunericul” (Iosif Naghiu), spectacol interzis din motive ideologice.
Debutează publicistic în revista „Teatrul” în anul 1957 sub nume propriu, dar publică şi în „Contemporanul” sub pseudonimul V. Negrea. Colaborează la ziarele „Ceahlăul”, „Acţiunea” (vom publica mai jos un fragment dintr-o tabletă din acest ziar) şi la alte publicaţii din Neamţ precum „Antiteze”, „Asachi”, „Apostolul”, „Meridianul Ozana”, „Credinţa Neamului” etc. A dramatizat poveşti celebre pentru a fi puse în scenă („Inimă rece”, „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”, „Cartea junglei”, „Vrăjitorul din Oz” – în colaborare cu Paul Findrihan). În anul 1995 îi apare la Editura „Panteon din Piatra Neamţ o carte de „Teatru”, apoi publică volumele „Anotimpuri teatrale”, „Mărazurile amintirilor”, „Bellerophon”. În anul 2000 este primit în Uniunea Scriitorilor din România de Filiala Iaşi. Eduard Covali a trecut în eternitate în ziua de 2 noiembrie 2002, la Piatra Neamţ.
Al doilea eşalon
Acţiunea istorioarei pe care vreau să v-o povestesc se desfăşoară prin anii ‘80. O tânără şi foarte talentată actriţă din Bucureşti este invitată de soţia unui potentat al vremii la o discuţie amicală. O maşină neagră, lustrită şi cu număr mic, o aduce; o subretă, discretă şi prevenitoare, o introduce, o amfitrioană prezentabilă şi afabilă îi întinde o mână binevoitoare. Iată-le pe cele două doamne instalate în nişte fotolii confortabile, în faţa unor ceşcuţe şi pahare fine, stând paşnic de vorbă despre vreme, despre vremuri, despre viaţă şi chiar despre teatru. În termeni cumpătaţi şi convingători, gazda îşi exprimă admiraţia pe care o are faţă de actriţă. A văzut-o în… şi în… şi chiar în ultimul film a cărui premieră a avut loc de curând. De fiecare dată a fost la teatru cu fiul ei, care – şi el – o admiră foarte mult. Grija stăpânei casei este învăluitoare: se interesează dacă are o locuinţă confortabilă, dacă la locul de muncă se înţelege cu colegii ei şi cu conducerea, dacă a fost în străinătate şi dacă n-ar vrea să se mai ducă; dar nu într-un turneu, ci într-o «vacanţă», ca să poată profita cu adevărat de călătorie. Atmosfera este destinsă, timidităţile şi de o parte şi de alta au fost înfrânte, convorbirea are un ton firesc şi degajat. Dar… urmează un moment «delicat» (chiar ăsta a fost cuvântul folosit de amfitrioană). Doamna are un băiat. Băiatul cu care merge la teatru. Are 14 ani, dar e foarte bine dezvoltat. E sportiv – joacă tenis – şi, aşa cum se întâmplă la vârsta asta, s-a îndrăgostit. De cine? Ei, aici e aici ! Chiar de persoana cu care gazda stă de vorbă. Actriţa nu înţelege la început de ce i se face o asemenea confidenţă. Va înţelege însă imediat: actriţa foarte bună (una din cele mai bune ale teatrului românesc) şi pe care o ţară întreagă o priveşte cu admiraţie, cu respect, musafira descoperă că stima de care crede că e ocrotită nu face două parale în faţa mamei şi a puiului de jigodie care… trebuie iniţiat în tainele sexualităţii. Actriţa nu se înfurie. Nu aruncă masa şi paharele şi ceşcuţele în capul putorii care i-a propus târgul. Nu strigă, nu înjură şi n-o schilodeşte pe căţeaua a cărei progenitură a intrat în călduri. Se ridică şi pleacă. Nu vede pe unde calcă, nu aude ce i se spune şi – odată ajunsă afară – fuge. Istorioara pe care v-am povestit-o nu e nici unică şi nici cea mai semnificativă. (…) Născuţi şi crescuţi în ghettoul respectiv al nomenclaturii (un ghettou invers), ei (tinerii; n.n.) au plecat şi s-au întors cu aceeaşi concepţie fanariotă, apucătoare, hulpavă şi dispreţuitoare, formând clasa conducătoare şi declasată a muncitorimii. Acesta este eşalonul al doilea. (…) Eşalonul al doilea este la putere. O mai fi existând şi un al treilea?
Nicolae SAVA
Eduard COVALI
(Acţiunea, an IV, nr. 241, 26 februarie 1993)
