0:00

Drumul Talienilor, ZCH NEWS - sursa ta de informații

Pentru a se realiza o legătura strategică între Valea Moldovei şi Valea Bistriţiei, italienii au început amenajarea unui drum de la Borca, peste Obcina Stânişoarei, până la Mălini (de lângă Fălticeni), de unde şi numele păstrat de „Drumului Talienilor”. Acesta a fost construit între 1902-1914, la dorinţa Regelui Carol I al României. La final s-a ridicat în cel mai înalt punct al drumului – în Pasul Stânişoara (la 1.235 m) o cruce din piatră (ulterior înlocuită de o cruce metalică şi o troiţă).

Drumul Talienilor este cel pe care l-a străbătut Vitoria Lipan pentru a-şi căuta bărbatul iar Crucea este în zona unde l-a aflat pe acesta mort. Textul de mai jos nu reprezintă un reportaj din zonă, o decriere a frumuseţilor oferite de acest drum istoric, ci, veţi observa, doar o amintire despre acest drum strategic. Un drum strategic – cum este denumit şi în prezent – care, în amintirea unui copil, apoi adolescent, acum poet cunoscut, devin un drum iniţiatic. Textul lui Mihai Neculiţă (n. 8 noiembrie 1951, Borca, absolvent al Facultăţii de Construcţii şi Arhitectură Iaşi, doctor în inginerie civilă) a fost citit de autor la Casa memorială “C. Hogaş”, cu prilejul lansării ultimului său volum de versuri “Poza de nuntă”, carte tipărită la Bucureşti de Asociaţia Italienilor din România. (N. SAVA)

Toate drumurile au un început şi un sfârşit. Toate drumurile duc undeva. Cel despre care vreau să vorbesc, este un drum , care-l duc cu mine. Este un drum al tăcerii şi al singurătăţii. Uneşte două sate cu nume arhaice, Sabasa şi Suha. Trece peste un munte, Stânişoara, ce se învecinează cu cerul. Drumul acesta a fost construit de strămoşii mei veniţi din Italia.  În copilărie mi s-a spus că este un drum strategic. N-am inţeles atunci ce înseamnă acest lucru.

Prin timp drumul acesta pentru mine a devenit un loc mistic, şi-a pierdut funcţia utilitară, devenind un drum metafizic, pe care nu mai circulă nimeni. De mai bine de un secol, peste acest drum s-a aşternut tăcerea şi singurătatea cosmică. A rămas încremenit în frumuseţea lui nepământeană. Meşterii italieni au făcut poduri şi podeţe din piatră cioplită, un material nobil şi peren. Au îmbătrânit aceste lucrări din piatră, dar tot frumoase au rămas. Câte au scăpat de furia barbarilor, timpul le-a înzestrat cu patină şi distincţie. Pe creastă, acolo unde brazii sprijină cerul, meşterii italieni au ridicat o cruce, o geometrie sacră care putea fi văzută în zilele senine din satele câmpiei. Distrusă de năvălitori crucea se arată când şi când celor ce-o poartă în suflet. Această cruce a vazut-o Sadoveanu din Fălticeni, a parcurs Drumul Talienilor, iar la capătul drumului avea în proiect cea mai frumoasă şi mai dramatică poveste de dragoste trăită de oamenii muntelui.

Romanul Baltagul a scos din uitare şi a dus în nemurire un drum de o frumuseţe singulară: Drumul Talienilor.

Dincolo de Munte s-a născut poetul Labiş, o existenţă meteorică, poet al morţii tinere. În sfâşietorul poem „Moartea căprioarei” îşi presimţea sfârşitul prematur. Fierul străin şi orb a ucis şi Căprioara şi Poetul. Gloanţe şi tramvaie rătăcesc şi acum prin lume, omorând mereu oameni de rând şi oameni geniali. Poetul Nicolae Labiş a refuzat mormântul din pământ străin, s-a întors acasă, pe cerul Mălinilor şi luminează cu poezia lui toate nopţile acestui sat de munte. După revoluţie, politicienii entuziaşti au trecut în programele lor asfaltarea drumului şi înscrierea într-un circuit turistic. Nu mai era un drum strategic, devenea un drum politic. Eu mă rog la Dumnezeu să rămână aşa cum este, cu hogaşele făcute de hoţii de lemne, să nu poată fi parcurs decât cu piciourul. Aş vrea să se sustragă mereu tiraniei civilizaţiei, să rămână mereu în tăcerea şi singurătatea lui mistică.

Pe acest drum ascuns în pădurea adâncă singurul călător am fost eu. Pe acest drum eu mă întorc mereu la copilărie şi adolescenţă. Am făcut neobosit naveta între copilărie şi anii mei reali. M-am abandonat mereu acestui traseu care nu ducea decât spre trecut. Am găsit un refugiu în singurătatea protectoare, urmând mereu drumul făcut de strămoşii mei italieni. Acest drum va rămâne  mereu inacesibil străinilor, arhitecura lui nu va putea fi înţeleasă şi nici interpretată de altcineva. Drumul acesta va rămâne mereu străin, celor din generaţia tânără, o generaţie grăbită, tehnicizată şi conflictuală.

Pe acest drum mă simt protejat de violenţa civilizaţiei oraşului. Pe acest drum trăiesc iluzoriu reîntâlnirea cu copilăria. În copilărie credeam că acest drum  la care a lucrat şi străbunicul meu Sebastiano Pezamosca – un nume pe care eu l-am pierdut – nu duce la Suha aşa cum spuneau cei din jur, ci in Italia, o ţară fabuloasă, unde eu n-am ajuns niciodată. Acest drum duce spre o lume definitiv pierdută: cea a adolescenţei mele. Muntele acesta singular are anotimpurile lui diferite de cele din câmpie. Toamna şi iarna, pe munte, au atributul singurătăţii absolute. Despre toate acestea, însă nu se poate vorbi decât intr-o retorică a tacerii.

Mihai NICULIŢĂ

Articolul precedent„Vacanţe Muzicale la Piatra Neamţ” Seara muzicii de operă
Articolul următorTraficant de droguri din Hangu, prins cu haşiş la oraş

2 COMENTARII

Comentariile sunt închise.