Dispăruți fără urmă?

Cazul Iuliei, eleva premiantă a cărei dispariție a dus la alcătuirea unei celule de criză la cel mai înalt nivel instituțional, este în măsură să dezgroape de sub praful așezat dosarele copiilor dispăruți, ale căror urme n-au mai fost găsite nici până în ziua de azi. Faptul că Iulia s-a întors acasă, dincolo de motivațiile care au determinat-o să plece și de alte detalii ale poveștii sale, nu reprezintă decât un final fericit, final care, din păcate, nu este caracteristic situațiilor de acest gen.

Potrivit datelor oficiale, în România, în fiecare an dispar cam 3.000 de copii. 97% dintre ei sunt găsiţi, în general, în primele trei săptămâni. Din cele 3 procente rămase, informațiile au fost puține la data raportării dispariției și au rămas puține în continuare. În acest moment, sunt 24 de copii aflați pe lista dispăruților în evidențele Poliției Române. Trei din ei sunt din județul Neamț. Pentru ei nu s-au constituit celule de criză și, în ciuda anilor trecuți, cercetările nu au condus la niciun rezultat. Despre soarta acestor copii nu se știe nimic. În cazul lor, la dosar sunt câteva mărturii, fotografii și presupuneri. Doar presupuneri…

Cel mai recent caz

Este al unei fete din Piatra Neamț. Denisa Mihaela Pintilie, născută pe 8 martie, împlinește anul acesta 14 ani. Are cam 1.70-1.75 m înălțime, părul lung, fața rotundă, tenul măsliniu și ochii căprui. ”În data de 08.01.2014 a plecat în mod voluntar de la domiciliu şi nu a mai revenit până în prezent. Minora se află în plasament din anul 2002”, se arată în anunțul oficial al Poliției Române.

Cel mai controversat caz

Este tot al unei fete, Andreea Arhip, născută în Germania, cu domiciliul în Târgu Neamț, care a dispărut în Buhuși, pe când se afla cu mama și tatăl ei la cumpărături. Povestea Andreei, în înscrisurile oficiale, este lapidară: născută pe 12.08.2001, având (la data dispariției) 1.20 m, 35 kg, ochi negri, față ovală, păr negru lung, ”la data de 08.12.2006, orele 8.30, a dispărut din Buhuși”.

In extenso, cazul a fost numit ”Elodia de la Neamț” încă de acum cinci ani, dat fiind că fata a dispărut cu tot cu mamă și ultimul care le-a văzut a fost tatăl. Dispariția a fost sesizată la Poliție de bunicul matern abia în 2008, la doi ani de la ultima zi în care au fost văzute de cineva. Cercetările făcute au arătat că, în acea zi de 8 decembrie 2006, fata și mama ei s-au întâlnit cu tatăl Andreei și-au plecat împreună ca acesta să-i cumpere copilei ceva de îmbrăcat. Cei doi soți se despărțiseră și Magdalena Ursu obținuse custodia fetiței cu puțin timp înainte de ziua dispariției. De aceea mama și fiica locuiau în Buhuși, la bunicii materni ai Andreei. Antonio Ilie Arhip, tatăl, locuia la Târgu Neamț. Polițiștii din Neamț și Bacău au început ancheta de îndată ce au fost sesizați de Mihai Ursu, dar, în ciuda investigațiilor, cercetările au fost îngreunate de faptul că dispariția a fost reclamată foarte târziu.

Cam cu doi ani întârziere. Cele două, mamă și fiică, au fost date în urmărire națională și internațională, Antonio Ilie Arhip a declarat că s-a despărțit de ele în centrul orașului Buhuși și că de atunci n-a mai avut nicio veste. Cazul a rămas deschis, dar n-a mai avansat cu nicio filă.

Cel mai lacunar caz

Este al lui Vasile Gheorghiță, născut la Vatra Dornei (Suceava), domiciliat în Ceahlău. Anul acesta, în noiembrie, ar împlini 14 ani. ”La 04.04.2006 a dispărut de la domiciliu. Datorită faptului că se juca cu mingea și cu alți copii pe malul Bistriței, este posibil să fi căzut în apă. Era îmbrăcat cu pantaloni raiați, vestă din fâș roșie, pulover vișiniu, cizme din cauciuc albastru, fes maron”. Părinții băiatului au ignorat vreme de câțiva ani verdictul sugerat de formularea oficială – ”este posibil să fi căzut în apă” – și au tot sperat că băiatul lor va fi găsit teafăr și nevătămat. Nici acum, la 8 ani distanță, Vasile Gheorghiță nu a fost găsit.

Au fost și cazuri fericite

Sub titlul ”Găsit după 10 ani”, Jurnalul Național titra în februarie 2007 povestea unui copil din Roman:

«Creţu Ioan a fugit pe 6 februarie 1995 din Căminul Şcoală nr.14 Roman (pentru copii cu deficienţe intelectuale). Avea 13 ani. „Persoana în cauză vorbeşte greu, dar poate da relaţii despre identitatea sa”, se preciza în descrierea cu care IPJ Neamţ îl punea în urmărire generală. Am aflat de cazul său în august 2005. O lună mai târziu, Jurnalul Naţional lansa campania de presă pentru copiii dispăruţi. Cazul lui Ioan a fost mediatizat de noi pe 28 noiembrie 2005. În aceeaşi zi, dispărutul a fost identificat de Poliţie. „Identificarea lui Ioan Creţu a fost făcută de către ciobanul la care lucra, după ce i-a văzut fotografia într-un ziar central”.

„Proprietarul stânii, din zona Tunari-Pipera, s-a prezentat la Postul de Poliţie Voluntari – Ilfov, pentru a anunţa faptul că găzduieşte o persoană despre care a aflat că este dată în urmărire pentru dispariţie. În urma verificarilor a reieşit că, într-adevăr, este vorba despre Ioan Creţu, născut pe 7 noiembrie 1981, fiul lui Vasile şi Maria, care a fugit, pe 6 februarie 1995, de la instituţia pentru copii cu deficienţe intelectuale. Pe atunci, băiatul avea 14 ani. În perioada cât nu s-a ştiut de el, acesta nu a săvârşit fapte antisociale”, a declarat inspectorul principal Dragoş Bălău, comandantul Poliţiei Municipiului Roman.» (Adriana Oprea-Popescu, Jurnalul Naţional, 8 februarie 2007)

Băiatul, devenit între timp major, nu s-a întors la rudele sale din Neamț, ci a preferat să rămână în continuare la familia celui care l-a găsit.