mircea a diaconu 01

Critic literar, eseist, filolog, profesor universitar român, membru al Uniunii Scriitorilor şi prorector al Facultății de Litere a Universității “Ştefan cel Mare” din Suceava, Mircea A. Diaconu s-a născut la data de 2 octombrie 1963 în localitatea Boroaia.  Fiu al Elenei şi al lui Aurel Diaconu din Orţeşti, comuna Drăgăneşti, copilăria și-a petrecut-o în satul natal, unde a absolvit școala primară, urmând apoi școala generală în comuna Drăgănești. A urmat liceul de filologie-istorie “Calistrat Hogaş” din Piatra Neamţ şi cursurile Facultății de Filologie a Universității din Suceava – specializarea Română-Franceză – facultate pe care o absolvă în anul 1986 cu o lucrare de licență despre Nicolae Breban. Este doctor în filologie al Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, din anul 1998, cu teza intitulată „Mișcarea Iconar și literatura română din Bucovina între cele două războaie mondiale”, coordonator prof. univ. dr. doc.  Constantin Ciopraga. A fost redactor șef al revistei “Bucovina Literară”, între anii 1997 – 1998 și – din anul 2000 – al “Revistei Academice Meridian critic”.

Este autorul a peste 20 de volume de critică şi istorie literară, cele mai importante fiind cele dedicate Mişcării Iconar (1999), Poeziei de la “Gândirea (1997), monografiile sau studiile critice despre scriitorii Mircea Streinul (1998), Cezar Baltag (2000), Creangă (2002), Hogaş (2007), Cioran (2008), Caragiale (2012), ultimul fiind, cu certitudine, cel mai bun studiu asupra scrierilor celebrului dramaturg.  Este deţinătorul a numeroase premii şi distincţii naţionale, printre cele importante fiind: Premiul „Mihai Eminescu” al Ministerului Culturii (1998); Premiul revistei „Convorbiri literare” (1999); Premiul revistei „Poesis” (1998, 2005); Premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași (1998, 2000, 2007, 2009); Nominalizare la Premiul Uniunii Scriitorilor din România (2003); Premiul Asociației Internaționale a Scriitorilor și Oamenilor de Artă Români – Literart XXI și al revistei „Origini” pe anii 2004-2005 (SUA) . Mircea  A. Diaconu este decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer de Președinția României (2004). Cu prilejul acestei aniversări, l-am rugat să răspundă la doar trei  întrebări.

La Mulţi Ani, Mircea! Eşti unul din criticii literari importanţi care s-au oprit la Mişcarea „Iconar”, unul dintre volumele tale purtând chiar acest titlu. Vei mai reveni la tema aceasta?

– Mişcarea „Iconar” e una dintre cărţile mele de început, de istoric literar – care a coborât prin arhive, printre documente, în subterane interzise sau inaccesibile. Nu ştiu ce-aş mai putea spune pe tema aceasta – şi orice aş spune, n-aş modifica fundamental imaginea deja construită. Ce-i drept. Când m-am apucat de studiat chestiunea aceasta, profesorul Ciopraga a avut mari rezerve că se va putea scrie o carte. Au apărut mai multe, una despre Mircea Streinul, la care chiar profesorul Ciopraga a scris o prefaţă. Între timp, după doua-trei cărţi de istorie literară, interesul meu s-a îndreptat spre poezie – dacă n-ar fi chestiuni de principiu, de organizare, aş putea scrie o istorie a poeziei româneşti din secolul XX şi chiar până în zilele noastre – şi mai apoi spre alţi autori: Creangă, Hogaş, Cioran, mai nou Caragiale. Sigur, o întrrebare ar fi: cum poţi să scrii de lucruri atât de diferite? Un semn de inconsistenţă, de critic bun la toate, de lipsă de unitate, un reproş pe care l-a făcut printre dinţi Daniel Cristea Enache. E ceva în comun, i-am replicat: eu însumi, cu obsesiile mele. Există, în substrat, câteva idei comune despre ce e literatura şi despre ce e criticul literar. Oricum, fac pledoarie pentru scrisul venit din gratuitate, dintr-un instinct mai puternic decât orice ideologie. Aşa s-a întâmplat cu Creangă, cu Hogaş, cu Caragiale şi chiar cu Cioran. Ba poate chiar cu Mircea Streinul, un damnat sau un om care a căutat damnarea atât de mult până a găsit-o. Apoi, mă interesează scrisul care spune ceva despre om. În spatele operei – şi, cred că fără a o trăda -, mă interesează fiinţa. Nu fac neo-biografism, nu descopăr opera prin om şi nici omul prin operă. Nu la un nivel imediat, palpabil, documentar. Dar mă interesează relaţia dintre operă şi fiinţă şi caut exemplaritatea operei tocmai prin excelenţa fiinţei. O fiinţă care se realizează până la urmă prin operă. Exemplaritate nu în sens imediat, moral. Experienţele unui scriitor sunt experienţe ale scriiturii şi ele sunt nu numai unice, ci şi la limită. Mă interesează limitele pe care le forţează un scriitor. La polul opus, sau poate nu, se află inteligenţa în scris, jocul, provocarea.

Nu crezi că un critic literar, ajuns la o anumită vârstă, ar trebui să se oprească  asupra unui singur gen literar?

– Înţeleg întrebarea aceasta provocatoare. La noi, un singur critic a scris o vreme – îndelungată, ce-i drept – despre un singur gen, lirica. Îmi amintesc şi acum cartea de debut a lui Al. Cistelecan, Poezie şi livresc. Îi trimisesem eu însumi poezii pe când lucra la Poşta redacţiei de la „Familia” sub semnătura „Faţă Palidă”. Sau aşa îi trimisesem Constanţei Buzea, la „Amfiteatru”, nu mai ţin exact minte. Cred că aflasem de „Amfiteatru” de asemenea prin anii liceului. Problema nu ţine de dificultăţile combinării genurilor. Nu e o chestiune de cantitate, cum am spus deja. Ci de calitate, ca să zic aşa. Întrebarea mea e dacă mai există o istorie sau dacă mai putem construi o istorie, o istorie care să unească. Într-o vreme care părea de asemenea foarte tulbure, un ochi de mare sinteză, ca al lui Călinescu, putea distinge traiectul prioritar. Mai e posibil acum lucrul acesta? Numele de care scria Călinescu erau cumva centrale. Azi, tu trăieşti la Piatra Neamţ, Marian Drăghici la Bucureşti şi, deşi e redactor la „Viaţa Românească”, nu e foarte vizibil, Aurel Pantea trăieşte la Alba Iulia, în fine, Cristian Simionescu trăieşte la Bârlad,. Ştii şi tu că din numele ignorate de Nicoale Manolescu se poarte scrie o istorie a literaturii române la fel de convingătoare precum aceea realizată de el. Şi atunci, dacă nu mai putem identifica şuvoiul central şi dacă marginile sunt mai importante decât centrul, mai putem vorbi (sau mai putem realiza) o istorie a literaturii? Istoria presupune un sens ascendent, o mişcare de avansare a discursului, cum ar fi spus Marin Mincu, constituit pe anumite criterii. Mai putem noi vedea acest sens ascendent? Mi se pare că o istorie e un nonsens. Avem fapte, într-un fel de orizontalitate fără istorie. Or, istoria legitima valoarea, sau – cum se spune mai nou – canonul. Era valoros ceea ce propunea un tip de discurs care urma să fie validat de devenirea literaturii. Despre ce devenire mai putem însă vorbi din moment ce vectorul central e pulverizat de o serie de mişcări care par periferice, dar care sunt, în sine, legitime?

Eşti la curent şi cu noile generaţii literare, nouăzeciştii, douămiiştii.  Unii afirmă ca fac prea mult „zgomot”. Vin scriitorii tineri cu ceva nou în discursul liric?

– Scriitorii au făcut din totdeauna mult zgomot. Gândeşte-te la zgomotul pe care-l făceau opteziciştii… E nevoia de a impune propria voce, uneori prin gesturi radicale. În fapt, tinerii de azi – şi de acum zece-douăzeci de ani – nici n-au făcut marile gesturi radicale de ruptură. Apoi, fireşte, avem tendinţa de a ne raporta la generaţii (am discutat ceva mai devreme pe tema asta), la grupuri, dar finalmente scriitorul e singur. Devine singur chiar când porneşte în grup. Pe de altă parte, nu prea-i putem pune alături pe nouăzecişti şi pe douămiişti. Nouăzeciştii, cu Cristian Popescu, cu Daniel Bănulescu, cu Marian Drăghici, cu Emilian Galaicu Păun, cu Iustin Panţa – iată câteva nume puternice care legitimează generaţia. Dar care nu mai au nevoie de generaţie pentru a se vorbi despre ei. Acelaşi lucru cu Marius Ianuş şi cu câţiva poeţi tineri, în jur de treizeci de ani. Constat însă că sunt mulţi debutanţi care scriu bine. Poate că se grăbesc să publice o carte. Debuturile din anii ’70 sau ’80 păreau mult mai consistente, mai grele, mai sigure pe ele. În tot răul e şi un bine. Debutând repede, trec mai uşor peste ceea ce pe vremuri însemna şi multă frustrare. Şi-atunci, după prima carte, e marea confruntare cu golul. Se petrece apoi un alt fenomen firesc. Tinerii se caută şi, chiar dacă unii nu vor publica decât o carte-două, publică mult mai mult. Iar în ultimi ani au apărut, printre foarte multe cărţi, câteva cărţi şi câteva nume de poeţi care spun ceva. Se vor impune până la urmă? Vor reuşi să se impună. Ar trebui măcar să sperăm, spre binele culturii române.

A consemnat Nicolae SAVA