0:00

Născut la 2 decembrie 1935 la Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Baia (azi Suceava), Nicolae Labiş are, după mamă, obârşii şi în Neamţ. Fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira a urmat Liceul „Nicu Gane” din din Fălticeni şi, la inițiativa lui Constantin Ciporaga, a a fost transferat la Liceul “Mihail Sadoveanu” din Iaşi, apoi, la 15 septembrie 1952 a început să urmeze cursurile celebrei Şcoli de literatură din Bucureşti. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956 a fost victima unui grav accident de tramvai. După ce i-a fost refuzată internarea la spitatele Colțea și Central, spre zori zilei de 10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgență. În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare spirituală a colegilor săi scriitori, cunoștințe și prieteni, starea lui s-a înrăutățit inexorabil, iar la 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineața, a decedat. Ipoteza oficială a accidentului de tramvai este că Nicolae Labiș, aflat în stare de ebrietate, a alunecat fatal între bordura și platforma stației de tramvai de la Colțea, fiind prins între grătarele celor două vagoane ale tramvaiului. În procesul-verbal semnat de balerina Maria Polivoi, cu care poetul și-a dat întâlnire în acea noapte, aceasta a susținut că ceea ce s-a întâmplat pe refugiul de la Colțea a fost un simplu accident. Controversele referitoare la un eventual asasinat au apărut în urma mărturiilor a celor declarate de Nicolae Labiș pe patul de spital apropiaților și a faptului că poetul era urmărit deSecuritate, deoarece dintr-un scriitor care slăvea actele partidului și ale sovieticilor, a început să se îndoiască de doctrina acestora.

Scriitorul Mihai Stoian a consemnat: La spital Labiș mi-a povestit cum s-a consumat accidentul… Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la Capșa, apoi însoțit de doi bărbați și o femeie, balerină, coborâseră în pasaj la „Victoria” din Piața Bălcescu a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, spre casa femeii, a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit, și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: „Țineam ochii mari deschiși și vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei”. De asemenea, Labiș i-a povestit pe patul de moarte Mioarei Cremene că s-a dus să ia tramvaiul de la 2.40 noaptea de la stația Colțea, stație în care-și dăduse întâlnire cu Maria Polivoi, dansatoare, care voia să-l ia la ea acasă. Securistul care-l urmărea pe Labiș s-a urcat în remorca tramvaiului în care urma să se urce și poetul, dar cum poetul era băut și se clătina, părea indecis, iar agentul de securitate a avut senzația că Labiș nu se va urca în acel tramvai și, deoarece nu voia să-l scape de sub observație a sărit prin ușa din față și, în săritură, l-a izbit pe Labiș și l-a băgat sub tramvai, Conform aceleași mărturii, a Mioarei Cremene, Labiș a fost vizitat la spital de către agentul de securitate și i-a solicitat să semneze o declarație prin care poetul renunța la orice pretenție materială în urma accidentului.

Stela Covaci, o bună prietenă a lui Labiş (poetul era prieten apropiat al familiei Covaci, la Bucureşti) a scris, împreună cu poetul Cezar Ivănescu, o carte despre moartea lui Labiş, “Timpul asasinilor”, din care cităm: “În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe aspecte ale aşa-zisului accident. (…) El reconstituie cu scrupulozitate vorbele lui Labiş din ziua revederii lor, cât şi cele relatate de Maria Polevoi, apărută la Spital pe la ora 3 p.m. şi acceptând să stea de vorbă cu Portik circa două ore, invitată la masă la Restaurantul Kiseleff. Informaţiile pe care le-am adunat o viaţă întreagă, insinuările din anchetele speciale ale Securităţii mă determină să le acord toată încrederea. Labiş către Portik: “Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut după-amiază şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost…”; “Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva… Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd mai întâi în ce tramvai şi în ce vagon urcă ea”. Maria Polevoi îl zăreşte ajuns în staţie, dar se răzgândeşte şi se retrage în umbră. “Aveam multe motive ca nimeni să nu mă vadă cu el. Când a sosit primul tramvai nr. 13, l-am urmărit cu privirea, având de gând să nu urc dacă se urcă el. Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-şi drumul, în timp ce poetul dispăruse…” Despre autorul faptei: “… Sta puţin la o parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labiş”.

Mariei Polevoi i-a fost frică toată viaţa să pronunţe numele celui care a executat atentatul. Poate că, până la un moment dat, i-a fost complice. Cert este că sensibilitatea ei de femeie (cine ştie prin câte vicisitudini trecută) angajată în MAI, fie chiar şi într-un ansamblu, a determinat-o, la data de 10 decembrie, să se prezinte la Uniunea Scriitorilor şi să stea de vorbă cu Mihai Gafiţa (fost ofiţer de securitate) şi să-i povestească despre cele văzute cu adevărat. În felul acesta, sunt informaţi în secret cei care aveau sarcina de partid să-l supravegheze pe poetul Nicolae Labiş: Marcel Breslaşu, Mihai Beniuc, Ema Beniuc, Emil Galan. În cursul nopţii de 10 spre 11 decembrie, Mary a primit mai multe telefoane de ameninţare cu moartea. Ulterior. Ea a dat de înţeles că i-ar fi recunoscut vocea lui Grişa Schwartszman. Până în 1978, fiinţa aceasta a trăit sub teroarea deţinerii secretului crimei. S-a sinucis atunci când cineva şi-a amintit de ea şi a încercat să o determine să spună adevărul. Cât despre Grişa, încă se mai poate realiza o investigaţie competentă asupra celor două procese-verbale de ascultare, consemnate de sergentul major Gheorghe Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10 decembrie. În urma celor două declaraţii confuze şi mincinoase ale lui, manipulate în continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului la Procuratura Raionului Tudor Vladimirescu.

Concluzia a fost că, pentru producerea accidentului, vinovat ar fi manipulantul tramvaiului, consemnându-se următoarele: “Întrucât accidentul nu s-a datorat nici cel puţin faptului încercării sale de a se urca în vagon, urmează a se constata că (nu) sunt întrunite elementele constitutive ale acestui delict şi a pronunţa ca atare încetarea procesului”. Mihai Beniuc a avut sarcină grea. El a trebuit să-i alunge pe tinerii, pe scriitorii sau pe studenţii înghesuiţi pe coridoarele Urgenţei. Nu pierdea nici un prilej să-i mustre şi să-l dea de exemplu pe Labiş. Îi avertiza la ce ducea faptul să nu asculţi de îndrumarea partidului. Acelaşi lucru l-a declarat şi Nicolae Ceauşescu prin anii ’70, adresându-se unei delegaţii de tineri scriitori, sfătuindu-i să nu comită fapte nesăbuite dacă vor să nu împărtăşească soarta poetului Labiş. A murit când furios, când sperând, părându-i rău şi iubind cu ardoare viaţa şi oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adapă căprioara. L-am revăzut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor, îmbrăcat în costumul pe care şi-l cumpărase cu o lună înainte din banii pe “Primele iubiri”, scufundat în spuma voalului de mireasă mortuar. Mâna lui fină mi s-a părut că o reţine pe a mea. M-am înspăimântat, căci i se schimbase chipul. Avea faţa Spânzuratului din Tarot şi în craniu, din care i se extirpase creierul, i-au băgat în loc câlţi. Satana, clonţul Păsării cu clonţ de rubin, şi-a făcut datoria” – notează Stela Covaci.

Nicolae SAVA

Articolul precedentSportul nemțean în presă și arhive
Articolul următorPremiile concursului FOTO(ETNO)GRAFIA, ediţia a II-a