Schitul Cerebuc cu hramul Sfântul Proroc Ilie este un schit de călugări. Acesta a fost înfiinţat pe locul unei mai vechi sihăstrii în anul 1614 iar ulterior a rămas în paragină şi a fost reînfiinţat în anul 1996. Schitul se află la 20 km. de oraşul Bicaz şi aparţine de satul Izvorul-Alb, Neamţ. În prezent la schit vieţuiesc 5 călugări, iar egumen este Protosinghel Gherontie Munteanu. Această sihăstrie a jucat un rol important în menţinerea tradiţiei isihastre de pe Ceahlău mai ales în secolele XVIII-XIX, perioadă când s-au nevoit aici numeroşi sihastri. Aceştia au menţinut multă vreme toaca şi clopotul de pe Ceahlău, dar şi hramul tradiţional de la 6 august păstrând astfel o legătură strânsă cu celelalte aşezăminte monahale din zonă. Sihăstria Cerebuc ajunge pe la începutul secolului XX în ruină şi cu toate acestea credincioşii împreună cu un preot pentru a păstra tradiţia acestor locuri, se adunau aici în fiecare an în data de 15 august pentru a sărbători hramul bisericii. De fiecare dată se făcea Sfânta Liturghie pe ruinele bisericii, precum şi parastas la cimitir pentru pomenirea călugărilor. Începând cu anul 1995, frații protosingheli Munteanu, au reuşit să pună bazele actualului schit Cerebuc cu ajutorul localnicilor care au donat terenul, apoi au construit o biserică şi câteva chilii. Actualul aşezământ monahal este situat în Poiana Cerebuc şi cuprinde o biserica alături de câteva chilii. Biserica este construită din lemn şi acoperită cu şindrilă. În interior pereţii sunt împodobiţi cu o pictură realistă deosebit de frumoasă, iar catapteasma este din lemn de stejar sculptat. Naosul are abside largi şi profunde fiind luminat de câte o fereastră în partea de sud şi în cea de nord. Pe naos este construită o turlă mare deschisă, de formă octogonală, luminată de patru ferestre. Puţine documente s-au emis (ori s-au păstrat) despre schitul Cerebuc, dat fiind faptul că nu a deţinut o mare importanţă religioasă şi culturală şi nici nu era de sine stătător, ci aparţinea Mănăstirii Pionul. După 1830, cneazul Gheorghe Cantacuzino, care a deposedat de moşii Mănăstirea Pionul a început a prigoni şi Schitul Cerebuc. „Cînd s-a usurpat moşia mănăstirii Hangu (pe care este schitul) de către Cnejii (Principii) Cantacuzini, se aminteste din predanii sigure că au trimis un vătav (de religie catolică – latină) ca să dărîme şi să ardă schitul şi biserica cu totul, ca să nu mai rămâie urme ale proprietăţii mănăstiri Hangu pe acolo; însă după iconomia nevăzutei protectoare a schitului, trimişii cu gând rău nu s-au oprit din călătorie, dar în locu de a merge la schit, au luat fiecare din ei, osebite direcţii în pădure, încât, după ce au obosit umblând, cunoscând locurile de unde umbla, s-au întors (unii a doua zi, alţii a treia zi) şi au spus stăpânului lor cauza nestricării schitului. Şi numai pentru frica acestei minuni, proprietarii au păstrat schitul, fiindcă nu după mult timp şi vătavul ce primise sarcina ruinării s-a curmat viaţa prin focul ce a mistuit o arie de paie a moşiei (vătavul se numea Jan)”. În a doua jumătate a veacului XIX, schitul începe a decădea, atât din pricina lipsei mijloacelor materiale cât şi a nevredniciei soborului, fiind consemnate dosare şi judecăţi de călugări vagabonzi, hoţi şi beţivi. Şi cum nimeni (autorităţile, moşieri, ierarhi ai bisericii) n-a ajutat schitul, odoarele de la Cerebuc au fost duse la Durău. Rămas fără sobor schitul s-a ruinat, dar şi datorită netrebniciei oamenilor. Gheorghe Iacomi află o poveste despre Cerebuc petrecută după anul 1900 de la un bătrân din satul Izvorul Muntelui: „Pe pârâul Piatra Lupului, mai jos de Cerebuc, lucrau câţiva unguri la coborâtul lemnului pe uluc. Într-o seară, după ce terminaseră lucru, s-au dus la Cerebuc, care era în ruină şi s-au apucat să sape sub masa altarului, cu chip să găsească o comoară sau nişte bani ascunşi acolo. Negăsind nimic s-au înfuriat, au stricat icoanele ce mai erau, ba au dat şi foc. A doua zi a venit pedeapsa lui Dumnezeu, toţi trei au fost omorâţi de lemnele ce săriseră de pe uluc“.
Nicolae SAVA
