„«Casa sufletului este răbdarea, fiindcă în ea viază sufletul; hrana sufletului este smerenia, căci cu ea se hrăneşte sufletul», a grăit sfântul Ilie Ecdicul. Întocmai hrănindu-ne cu sfânta hrană a smereniei, putem rămâne în sfânta casă a răbdării; iar când această hrană este neîndestulătoare, sufletul iese din casa răbdării. Ca un vifor îi răpeşte tulburarea, îl poartă unde vrea, îl învârteşte. Precum valurile, se înalţă în el felurite gânduri şi simţăminte pătimaşe, îl îneacă în adâncul cugetărilor, visărilor, cuvintelor şi faptelor nechibzuite și păcătoase. Sufletul ajunge într-o stare de slăbănogire, de trândăvie întunecată, adesea se apropie de prăpăstiile deznădejdii ucigătoare şi desăvârşitei netocmiri. Vrei să rămâi în sfânta casă a răbdării şi să nu mai ieşi de acolo? Adună-ţi merindea neapărat trebuincioasă pentru aceasta: dobândeşte şi înmulţeşte în tine gândurile şi simţămintele smerite. Acel chip al smereniei care îl pregăteşte pe om pentru răbdarea necazurilor încă dinainte de venirea lor şi îl face în stare să le rabde cu inimă bună după ce vin, este numit de către Sfinţii Părinţi defăimare de sine.” (Sfântul Ignatie Briancianinov)
