“Toată seria de învăţători din 1949 a fost trimisă în partea de vest a ţării”
* interviu, prin telefon cu Marioara Papuc, la 85 de ani
Despre “învăţătoarea mea”, Marioara Papuc, am scris în ziua în care a împlinit 85 de ani, la începutul acestei luni. Precizam atunci că mi-e drag să vorbesc despre ea ca fiind învăţătoarea mea (învăţătoarea mea reală fiind Virginia Ghimicescu din Pipirig, aflată atunci, în 1957, la capăt de carieră), pentru că din toţi anii de şcoală petrecuţi la Vânători-Neamţ ea a fost pentru mine modelul ideal de învăţător. De altfel, acest lucru îl spun toţi cei care au învăţat alfabetul limbii române de la ea, unul dintre ei fiind poetul şi prietenul meu Daniel Corbu. Nu am să uit niciodată că prima întâlnire cu un învăţător din viaţa mea a fost una fericită doar datorită ei: după ce m-a ascultat şi a văzut că ştiu alfabetul mi-a dăruit din geantă câteva bomboane (avea să aflu că aşa proceda cu toţii copii pe care îi înscria în clasa întâi). A fost una din zilele fericite ale copilăriei mele. Învăţătoarea Marioara Papuc s-a mutat între timp la Braşov, unde a şi ieşit la pensie. Ne-am întâlnit, în 2006, după aproape 50 de ani, la Vânători-Neamţ, la Ziua comunei, unde am primit, împreună, titlul de Cetăţean de onoare. S-a bucurat apoi, în acest an, când a aflat că am scris despre tatăl său, Constantin Papuc, în “Ceahlăul”. Abia atunci am reluat legătura cu ea, dar prin telefon. Aşa am realizat şi două scurte interviuri, din care publicăm unul astăzi. Îi cer public iertare că nu am respectat dorinţa ei: să nu public nimic despre ea, pentru că nu se consideră o persoană importantă. Însă ea este pentru mulţi dintre miile de elevi ai săi (din Arad, Neamţ şi Braşov) o personalitate importantă din viaţa lor (şi a mea) şi poate fi un exemplu pentru apostolii nemţeni de azi. De aceea nu i-am putut respecta dorinţa…
Bună ziua, vă deranjez. Ce mai faceţi?
– Binişor, mai amestecat, aşa… Uneori mai bine, uneori mai puţin bine…
V-am dat telefon dintr-o curiozitate reportericească. Văd în „Monografia comunei Vânători-Neamţ” că aveţi două date de naştere: 27 iulie 1929 sau 1 august 1929. Care este de fapt data naşterii, cea reală?
– Ştiu, ştiu, şi i-am explicat monografului povestea cu aceste două date. Data de 27 iulie 1929 este cea reală. În primii ani de învăţământ am fost la trimisă direct la Arad. Eu şi toată seria noastră de absolvenţi de la Şcolile Normale din anul 1949 din judeţul Neamţ, toţi am fost trimişi în judeţul Arad, indiferent unde am făcut şcoala. Unii terminaseră la Iaşi, la Neamţ, la Bacău. Cei din judeţul Suceava de azi – pe atunci se chema Baia – au fost daţi în judeţul Maramureş. Colegele mele din Vrancea au fost trimise în judeţul Timiş-Torontal, cum se numea pe atunci. Eu am ajuns la Şcoala din comuna Brusturi, Arad.
Dar ce se urmărea cu aceste trimiteri din Moldova spre Ardeal?
– Nu ştiu. Presupun – este o interpretare proprie, a mea – că au vrut să aibă o garnitură de învăţători tineri şi bine pregătiţi la graniţa de vest a ţării. Nu cred că era vorba de o păstrare a spiritului românesc în Ardeal. Nici vorbă, nu cred că se gândeau comuniştii la astfel de subtilităţi. Dar, în orice caz, nimeni din acea serie de absolvenţi nu a fost dat spre hotarul de est, de exemplu.
Explicaţia dvs. pare fi plauzibilă, mai cu seamă că aţi trăit acele vremuri.
– Ca experienţă, a fost bine pentru mine, chiar mă consider că am fost o beneficiară. Pe lângă experienţa de viaţă, a fost vorba de contactul cu altă lume, o lume necunoscută mie, eu provenind din Moldova. Şi era o perioadă în care nu interveniseră încă prefacerile comuniste, satele ardelene mai păstrând încă multe lucruri bune şi interesante pentru mine.
Dar vorbeam de cele două date. Poţi să asculţi povestea?
Da, desigur, de asta v-am telefonat.
– Nu-i interesantă, dar aşa, de dragul adevărului. Eu, pe vremea aceea, nu avem nici un act de identitate. Era imediat după război, mulţi dintre noi nu mai aveam acte, le pierdusem în timpul războiului, prin refugii. Şi într-o vacanţă – făceam sacrificii financiare mari ca să ajung acasă, că eram legată mult de familie – mă întorceam de acasă la Arad, dar prin Bucureşti-Craiova. Când treceam din Banat spre Arad, s-a întâmplat să fie pe tren un control militar. În vremea aceea era o poveste cu Tito de la iugoslavi, un conflict politic, şi se făceau controale. Era o echipă de control. Unul din ei, un ofiţer foarte tânăr a venit la mine şi mi-a cerut actele. Nu avem nimic la mine. – Nu se poate, zice ofiţerul, în cazul acesta trebuie să vă coborâţi din tren. Eu nu avem la mine decât biletul de tren. Eram cu multă lume în jur, în compartiment erau oameni în vârstă cu experienţă şi, spre norocul meu, toţi au văzut că sunt pusă într-o situaţie imposibilă, şi că nu sunt un duşman de ţară ci o biată fată nevinovată. Au intervenit ceilalţi călători şi, până la urmă, l-au convins pe ofiţer să mă lase în pace.
Aţi avut noroc de ceilalţi călători din tren…
– Da. Dar am fost foarte afectată de situaţia în care am fost pusă atunci dar am tras învăţătura că atunci când merg într-o călătorie mai lungă trebuie să am la mine un document cu care să mă legitimez. Astfel că, prima dată când am mers înapoi acasă, într-o vacanţă de vară, care era de o singură lună – ni se luaseră atunci şi drepturile la concediu şi tot, că aşa erau vremurile de după război – am mers împreună cu tata în comuna Boroaia, judeţul Suceava, unde eu sunt născută, pentru a-mi scoate întâi de toate, actul de naştere, o copie. Mi-a dat cei de la Primărie copia şi, când a venit autobuzul spre Târgu Neamţ ne-am urcat în maşină şi am plecat. Pe drum, în autobuz, am vrut şi eu să văd cum arată actul. Atunci am văzut că ziua de naştere a mea era greşită, era trecută la 1 august. Se făcuse o greşeală de la Primăria Boroaia. Probabil că se copiase la data de naştere ziua în care fusese eliberat iniţial actul, nu ştiu… Nu ne-am mai întors din drum… Am mers înapoi la Arad cu actul la mine. Am avut însă grijă apoi să trec data mea de naştere, la diferitele examene şi testări pe care le-am tot avut la serviciu, ziua de 1 august, cea care era trecută pe copia actului de naştere, deşi nu era cea reală. Spre fericirea mea, nu a avut nimeni curiozitatea să confrunte datele mele de naştere din buletin cu cele trecute în diploma mea de învăţătoare, unde era trecută data reală, 27 iulie. Nu am avut nici un impediment în privinţa aceasta şi am rămas mereu aşa, eu scriind 1 august 1929. Aşa am apărut cu două date de naştere. Aveam un frate care, Dumnezeu să-l ierte!, mă invidia că sunt singura din familie care avea patru sărbători pe an, două zile ale numelui Maria – la 15 august şi la 8 septembrie – şi două date de naştere.
Vă mulţumesc pentru precizări. Voi scrie în ziar câteva cuvinte, dar la 1 august, pentru că 27 iulie a trecut…
– Nu, nu scrie nimic. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu personă publică. Toată perioada comunistă am trăit cu sentimentul de a nu ieşi cu ceva în faţă. Şi am rămas cu această trăsătură. Mie mi-a făcut mare plăcere să citesc ce ai scris despre tatăl meu (profesorul Constantin Papuc, unul din marii dascăli pe care i-a avut învăţământul nemţean; n.n.) în ziarul „Ceahlăul”, pe care mi l-ai trimis la Braşov, pentru că ştiu ce a făcut el, cât a muncit şi câte sacrificii s-au făcut în familie ca să poată părinţii mei (mama, Casandra Papuc, tot învăţătoare; n.n.) să facă nu numai orele la clasă, ci să facă munca de cadre didactice aşa cum o făcuseră ei dinainte de venirea comunismului, cu trup şi suflet. M-am bucurat când a văzut articolul despre tata. Dar despre mine, nu, te rog…
A consemnat Nicolae SAVA
