– Talentul te-a impus în literatură. Totuşi, cine sunt scriitorii care te-au ajutat, la modul propriu, să devii scriitor. Cui i-ai rămas dator?
– Mi-i dat să cred în poezie nu ca într-o profesiune, ci ca într-un miracol. Un miracol care ți-e dat sau nu. Asta și pentru convingerea mea de-o viață că a scrie poezie fără inspirație, adică prin inginerie textuală, e o lipsă de bun simț. Iar relația cu poezia o consider la fel de intimă ca aceea cu misterul sau cu Dumnezeu. Însă, cu adevărat, odată ajunsă pe hârtie ca text literar, poezia trebuie susținută. Primele poeme mi le-a publicat Constanța Buzea în revista „Amfiteatru”, de adevăratul debut într-o revistă (1979, „România literară”, care apărea săptămînal în 50.000 de exemplare) se face vinovat Laurențiu Ulici, iar de o susținere aplicată m-a bucurat poetul Cezar Ivănescu. Îmi amintesc bine că el a scris despre un manuscris al meu din 1981 ca despre o carte apărută. Iar în 1984, cînd mi-a apărut prima carte, „Intrarea în scenă”, scria în revista „Luceafărul”: ”Poet impecabil, născut iar nu făcut, venind din zona mitică a Moldovei, constructor de metaforă epatantă și parabolă șocantă, cu o încredere în puterea magică a poeziei pe care o au doar cei aleși, Daniel Corbu atacă temele mari cu o uimitoare forță a tragismului, care-l personalizează și-i conferă originalitate.” Sigur, eram student la București în anii 1978-1983, am cunoscut pe marii poeți ai generației ’60 (Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Grigore Hagiu), dar eu am fost atras în special de inovațiile lingvistice ale lui Nichita Stănescu (cu care-am și băut cîteva votci!) și de tragismul netrucat al lui Cezar Ivănescu.
– Prima ta carte, „Intrarea în scenă”, s-a bucurat de o excelentă primire din partea criticii literare… și a cititorilor.
– Primul mare surprins am fost eu. Într-adevăr, cartea s-a bucurat de peste patruzeci de cronici, în toate revistele literare de atunci, deși din manuscrisul inițial apăruse doar o treime, deși multe dintre poeme erau ciuntite, dispăruseră cuvinte considerate prohibite de cenzura comunistă: înger, singurătate, evanghelie, biserică etc. Pe deasupra, această primă carte de 52 de pagini, „cît o lamă de cuțit”, apărea într-un tiraj de 5.000 de exemplare, iar “Plimbarea prin flăcări”, care i-a urmat în 1988, în 8.000 de exemplare. Diferență meduzantă față de tirajele de azi, o sută sau două sute exemplare pentru cărțile de poezie.
– Ai lăsat viaţa literară din Neamţ pentru cea de la Iaşi. Dacă ar fi să faci compari cele două experienţe, acum pentru care ai opta?
– Adevărat. Acum vreo șaisprezece ani destinul m-a aterizat în curtea lui Creangă, la Bojdeuca țicăuană din Iași. În timp, tîrgul Iașilor mi s-a lipit de suflet ca marca de scrisoare, vorba unui cîntec interbelic. Ce-i drept, sunt momente cînd prin Țicău sau prin Copou plutesc ca un înger. Aici mi-am scris cele mai spectaculoase cărți, între care și „Viața de fiecare zi la Iași pe vremea lui Daniel Corbu povestită de el însuși”. Am mai spus-o și altădată: Târgu Neamț este orașul în care m-am născut, Iașul orașul în care n-am murit încă. Deşi mi-am propus ca nici un rând din acest scurt excurs sentimental provocat de dumneata, Nicolae Sava, prieten ni peur ni reproche, să nu fie testamentar, nu mă pot abţine (şi nici nu-mi muşc limba!), la a spune că nu există loc mai bun de petrecut o moarte întreagă decât locul natal. În cazul meu, Vânătorii de Neamţ. Mă opresc şi scriu: Pe zi ce trece tot mai al tău/pămîntule prieten/am inventat cîntece de adormit universul/am îndulcit catapetesme/m-am lăsat devorat de cuvinte/călcîndu-te am trăit bucurii/neruşinate/bucurii de om singur/dacă toate gîndurile duc într-o carte/fericită carte eşti pămîntule/o moarte întreagă voi dormi în tine/o moarte întreagă îmi vei albi oasele.
A consemnat Nicolae SAVA
