Unul din prozatorii nemţeni care s-au afirmat în ultimii ani cu o seamă de cărţi de referinţă pentru proza umoristică românească, gen literar tot mai rar întâlnit în literatura contemporană, este Constantin Ardeleanu. Mai puţin cunoscut în viaţa literară din Neamţ pentru că trăieşte şi scrie în Bucureşti, el a promovat Tazlăul în ţară cât n-au făcut-o toţi politicienii zonei de la revoluţie încoace. S-a născut la 27 septembrie 1948, în Tazlău, a absolvit clasele primare şi gimnaziale la  Tazlău (1964), liceul  la Buhuși (1969) și Facultatea de Studii Economice a Universității ”A.I. Cuza” din Iași (1974). A publicat poezie, proză (trilogia Hâtrii Tazlăului fiind cea mai importantă), carte sportivă. Aflat cu câtva timp în urmă în Piatra Neamţ, am profitat de ocazie pentru a-i lua un interviu.

Deşi iubeşti, cum puţini ştiu să o facă, satul natal Tazlău, te-ai stabilit în Bucureşti. De ce? Ai mai repeta gestul, dacă ar fi să o iei de la capăt?

– N-aş schimba nimic din traseul meu biografic. Am motive să cred în destin, deoarece multă vreme Parcele m-au mângâiat. În ultimii anii s-au cam întors cu spatele, dar au un posterior destul de atrăgător pentru un Boşo (te rog să nu culegi Basho). Deşi toţi se întrec („te întreci”, la Tazlău are şi o nuanţă de fandoseală) în a considera capitala un oraş imposibil, căruia i-au refuzat mai multe oferte tentante, „micul Paris” e o urbe fascinantă. Mergi o seară la Ateneu şi alta pe Ghencea, poimâine la restaurantul de la ultimul etaj al Intercontinentalului, eventual în interes de serviciu – e mai suportabil – şi apoi a doua zi iei primul zbor spre Londra (fantazând uluitor, ca un fost consilier, „Crede-mă că mi-e dor să mă întorc din deplasarea externă în care n-am plecat încă”) şi vei gândi altfel. Eu am trăit asemenea stări de graţie. Şi am înmărmurit de iubire de sine, atunci când un băieţel al unui coleg de serviciu a exclamat, citind că eu am fost pe stadionul olimpic din Grecia, dar şi la cascada Iguasu (socotiă de brazilieni „Izvorul Facerii Lumii”) : „Tati, ce fericit trebuie să fie omul acesta”. Exagera, vezi bine…Oricum la raiul copilăriei mele, la Tazlău, mă întorc de 4-6 ori pe an. Nu ca să nu-mi uit rădăcinile, ci să mă acomodez cu ele…

Ai fost unul din apropiaţii regretatului profesor Gheorghe Blaga. Te rog să îţi aduci aminte cum l-ai cunoscut. Ţi-a fost cumva profesor?

– Domnul cărturar Blaga mi-a fost profesor de…rusă în clasele primare de la Tazlău. Tocico (punct în limba lui Esenin)…L-am mai întâlnit o singură dată, de un revelion, când l-am urat, cu un comando de alţi tineri studioşi de la Iaşi, condus de profesorul Trifănescu, la casa lui Camelin de pe Peştiosu, cu nişte versuri studenţeşti cam licenţioase. Cu rafinamentul său franţuzesc (tocmai se întorsese de la o bursă pariziană de studii) a comentat către soţie: „Se vede că efortul nostru de a-i educa n-a fost în zadar?!” În seara aceea, junii rebeli au „prăduit” mare parte din porcul tăiat al profesorului de fizică Potop. Prietenia noastră (dragul de el mă ruga să ne tutuim, dar cum poţi să te tutui cu o statuie?) a început odată cu apariţia primului număr al revistei „La Tazlău”. Am avut multe reticenţe, deoarece în galeria „favoriţilor” pe primul loc era fratele meu Virgil („cel mai bun produs al profesoratului meu”), cu care discutau filosofie nopţi întregi, şi nu voiam să fie interpretată acea apropiere ca o uzurpare. „Le  Professeur”, cum îl alinta Virgil, preşedintele fundaţiei culturale „I.I. Mironescu”, a ridicat cultul scriitorului medic la rangul de religie locală, militând pentru un concept străin balcanismului, „temeinicia lucrului bine făcut”. De pe urma profesorului, literar vorbind, am profitat mai mult decât a făcut-o Hortesia Papadat Bengescu, lăudată de Lovinescu. Glumesc pentru a scăpa de bura de lacrimi care stă să cadă peste amintiri. De abia la înmormântare lui am aflat că acest strălucit intelectual rasat era originar din Rusenii Borleştilor, dar ştiind dispreţul nenegociabil al tăzlăuanilor faţă de cei „de peste deal”, cojănii, a preferat să nu ne scoată din confuzia datorită căreia noi îl ataşasem la… Blăgeşti. Graţie lui, fratele meu vorbeşte o franceză de Sorbona; eu mai de…sorbit un Beaujolais?! Oricum, în ceea ce mă priveşte, cât voi mai trăi, domnul Blaga va rămâne…DOMUL  Blaga!

1 COMENTARIU

  1. E bine că îşi mai aduce aminte câte cineva de distinsul profesor Gheorghe Blaga, mai ales că scriitorul Constantin Ardeleanu nu este oarecine. Felicitări!

Comments are closed.