Dacă statul de drept ar funcţiona şi ar fi apărat măcar cât o fărâmă din ce se vorbeşte pe toate canalele posibile şi imposibile, oare n-ar trebui ca România abia să facă faţă valurilor de imigranţi din Occident? Cam aşa indică logica, aşa întăreşte şi bunul simţ rezidual al românului. Realitatea-i că statul de drept a ajuns să semene cu voinicia Produsului Intern Brut – are certificare, dar nu-l simţim. Dincolo de tristeţea cuprinsă în glumă, sare în ochi imunitatea la durere a multora, duşi bine de tot pe lunecuşul unei retorici periculoase, care identifică statul de drept exclusiv cu instituţiile de forţă. De când rostirea cu „Lăsaţi Justiţia să-şi facă treaba!” a ajuns să îmbine conspirativitatea de parolă cu rutina unei figuri impuse de la patinaj artistic, parcă ţi se face dor de Cristi Borcea cu a sa „Lăsaţi-ne să ne pregătim de Champions League, vă rog frumos!”. Cel puţin fostul „câine roşu” de prim-plan părea sincer.
E dincolo de orice umbră de îndoială raţională că singurul pericol real la adresa Justiţiei este însăşi Justiţia. Mai mult de independenţă ce să-i dai? Să angajezi paznici de judecători? Constituţia şi legile oferă suficiente garanţii ca treaba să meargă bine, pentru a nu mai vorbi de confortul financiar al „nelăsaţilor”. Cele mai crunte lovituri administrate acestui sistem, acestei puteri, s-au dat cu şi prin oamenii din interior, nu altfel. Nu-i împiedică nimeni şi nimic să trântească uşa în nas politicienilor şi afaceriştilor corupători.
Nu foarte diferit stă situaţia altor braţe înarmate ale statului. Deşi au pretenţii de caste profesionale sănătoase, de elite providenţiale, n-au cum fi rupte definitiv de poporul-sursă. Asta face ca strădaniile unora de a-şi face treaba şi rezultatele notabile obţinute pe frontul reabilitării sistemului românesc să se bucure de aprecieri. Nu sunt unanime, n-au cum fi vreodată. E în natura omului să fie nemulţumit, să observe mai curând ce rămâne de făcut, decât ce s-a făcut. Extrem de importantă, dacă nu vitală, devine în acest moment încrederea. Degeaba ne împresoară discursurile, declaraţiile, angajamentele gardienilor politici. Ei nu pot induce încrederea românilor în sistem şi instituţii. Încrederea nu se proclamă, ea vine invers, pe cale naturală, dinspre popor. Mai clar, încrederea se câştigă. Numai cu poliţişti, procurori, judecători şi inspectori de integritate fruntaşi, scoşi la parada naţională anticorupţie, nici nu ştii când explodează germenii ostilităţii. Stat de drept înseamnă, de exemplu, şi educaţie, şi sănătate, şi corectitudine fiscală. Înainte de a căuta de corupţie aceste trei dezastre, care ne „califică” la subdezvoltare şi haos, nu ar trebui să întrebăm: pe gestionarii dezastrelor cine nu-i lasă să-şi facă treaba? Nu cumva tot gardienii politici cu gură mare, ăştia care garantează Justiţiei ce nu au cum garanta? A-i lăsa să ne lase ei pe noi în pace, din nefericire, nu se întâmplă peste noapte. Plus că e nevoie de educaţie, de sănătate, de independenţă financiară.
Viorel COSMA
