reclama autocenter

 

* Tablou, din amintiri, despre viaţa culturală nemţeană , cu prorectorul Universităţii din Suceava, criticul literar Mircea A. Diaconu

Am făcut liceul între 1978 şi 1982. Venisem destul de timid în altă lume. Citisem Fructele mâniei, păscând vaca. Acum, lucrurile se schimbau. Oraşul, împotriva părerilor de la începutul secolului, mi se părea un paradis. Când am văzut însă o casă de om – am stat câteva luni în gazdă – fără o carte, atunci lucrurile s-au mai schimbat. Şi eu care crezusem că faptul acesta nu e posibil, după ce eu însumi îmi construisem o bibliotecă prin tot felul de mijloace. În fine, copil venit nu cu iluzii, nu cu visuri, ci mai degrabă din inerţie, să-ţi vorbesc despre felul cum vedeam viaţa culturală din Piatra Neamţ din acei ani? Pot să-ţi vorbesc mai degrabă de subteranele vieţii culturale. Am stat vreun an în gazdă, pe Bulevardul Dacia (cînd am ajuns eu, tocmai se termina de dărâmat un cartier vechi de lângă el), apoi câteva luni la căminul din faţa Parcului Zoologic (în toată clădirea aceea uriaşă eram, la demisol, vreo 10-20 de băieţi, din toţi anii, fără nici un fel de supraveghere – urcam când voiam pe Cozla), apoi, câteva luni la căminul Liceului Forestier, la căminul Liceului Pedagogic, ba chiar, o vreme, un început de vară, într-o cameră din căminul de fete al Liceului Hogaş. Vreun an şi ceva – ultima perioadă a liceului – am stat în proaspătul apartament al surorii mele, în spatele magazinului Petrodava, de curând construit. Aşadar, cam multă libertate şi cam mult neprevăzut. Dar, cel puţin în ultimii doi ani, trecem, cred, zilnic pe la celebrul – pentru mine – anticariat de lângă Palatul Telefoanelor. Acolo l-am văzut prima dată pe Aurel Dumitraşcu. Vorbea aprins, înfierbântat, despre ceva anume. Era apoi chioşcul de reviste literare de lângă Librăria Hogaş. În ’78, abia ajuns, am cumpărat prima mea revistă literară. Un număr din „Cronica” pe a cărei primă pagină era un poem despre Trimalchio, semnat de Al. Al. Philippide. Cred că tocmai murise. Tot lucruri noi, necunoscute, care mă provocau. Nu prea aveam bani, dar aveam traseele mele culturale zilnice. Apoi, în colţul opus al acelui bloc, era un loc unde se vindea iaurt în nişte borcane mici, pe care mi le amintesc şi-acum. Cât să fi costat?! Răsfoiam acolo, în picioare, revistele abia cumpărate. Prin mai, 1980, am săpat cu tânăcopul împreună cu cei doi-trei colegi de liceu parcarea din faţa acelui loc. Apoi, am ajuns, printr-o colegă, la cenaclul de la Clubul Tineretului. Ei da, acolo am auzit, încă din 79, de Mircea Dinescu. Îl ştiam pe de rost. Mă certam, mai târziu, cu un bun coleg îndrăgostit de poezia clasică şi de Eminescu. Eu eram vrăjit de Dinescu, care scria despre calorifere… Tot aventuri la limita culturii, dar care în mine n-au lăsat decât cultura. Sau nevoia de ea, o curiozitate perpetuă, de nimic ostoită. După ce făcusem ceva practică de specialitate într-un atelier de mecanică (asta era regula; dar, uite, de atunci ştiu să măsor cu şublerul – dacă e nevoie –, să sudez sau să folosesc alte scule de felul acesta), în demisolul sau poate chiar în subsolul liceului, am stat apoi o bună vreme la Arhivele Statului (acolo am văzut mai întâi Georgicele lui Vergilius, o ediţie în BPT de prin anii ’30) sau la sala de artă a Bibliotecii Judeţene. Sigur, mergeam când şi când la teatru (nimerisem cândva chiar în cabina unui actor, rătăcind ca să intru în sală). Nu uit un spectacol memorabil, îmi notasem replici, le foloseam în dialogurile cu colegele din liceu, numit Dragonul. Am văzut şi Muştele lui Sartre, regizat de Ulici, ba am fost şi la o lansare la care din Bucureşti, capitala mare a ţării noastre, şi ea inaccesibilă, venise însuşi Ulici (despre care, să-mi dai voie, nu ştiam mare lucru). Apoi, trecând pe la Mila Domnului sau pe la 14 scări, tot locuri alese, trăgeam din ţigări, ţigări de împrumut, mergeam prin parc cu vreo iubită frivolă şi cu Artele poetice ale secolului XX de Balotă sub braţ (ce ştiau ele despre futurism?! – le întrebam) sau, îmi amintesc exact, cu Tînguirea mierlei, volumul abia apărut al lui Trakl, de care mă îndrăgostisem. Mă îndrăgostisem de el şi nu de frumoasa fată cu care ieşisem de la cinematograf. Cultură de amator, dar împotriva sistemului, poate chiar a şcolii, a autorităţilor de tot felul. Era o mică rebeliune, dar retractilă, caldă, cuminte. Nu mă prea interesa nimic. Trăiam pur şi simplu.

Mă fascina cîte ceva din filosofie, profesorul Mancaş ne vorbise şi despre Nietzsche, şi despre Radu Gyr, eu citeam Muntele vrăjit, în fine, puteam merge mai departe. Cumva în exil, la oraş, ratăcind pe căi dosnice, urcând des pe Cozla ori pe Pietricica, aşteptând să explodeze eul, să se spargă crisalida şi să zboare fluturele. Nu ştiu ce campionate mondiale sau europene fuseseră în 1980 şi în 1982, adică exact anii examenelor importante. Urcam pe munte noaptea, dar ziua citeam Manolescu, Arca lui Noe – primul volum, în ’80, al doilea în ’82, adică exact când trebuiau să apară să mă poată întări pentru examen. Căci bibliografia era o chestiune personală. Citeam ce voiam, nu ce mi se dădea”.

 

Articolul precedentConstantin Matasă, ctitorul Muzeului Arheologic Piatra Neamţ
Articolul următorBiblioteca judeţeană, reper în Republica Moldova