Idila a început în 1938, la Paris, unde Dimitrie Gusti organizase o expoziție de artă populară. În Paris s-au văzut pentru întâia oară. Și s-au îndrăgostit, nebunește, încă din prima clipă. Ea abia începuse să bată la porțile afirmării, el era un sculptor de renume internațional, aflat în plină maturitate artistică. Maria Tănase avea, pe atunci, 25 de ani. Iar Constantin Brâncuşi 62. Maria Tănase venise în Paris pentru a ajuta la promovarea expoziției, urmând a susține un recital într-un restaurant parizian unde Dimitrie Gusti pusese la punct detaliile. “Gusti auzise de neica Costică (astfel îi spuneau lui Constantin Brâncuși prietenii) și ne-am dus să-i facem o vizită”, avea să-și amintească, peste ani, Maria Tănase. Admiratoare înfocată a lui Brâncuși, ea a acceptat, firește, cu mare bucurie. După un timp, văzând atracția dintre cei doi, Gusti a plecat, însă nici nu îi trecea prin cap ce avea să urmeze: Maria nu a mai părăsit atelierul lui Brâncuși vreme de două zile și două nopți. Și a uitat cu totul de recitalul pe care trebuia să îl susțină. Dimitrie Gusti s-a făcut foc și pară: i-a luat bilet de întoarcere în țară și i-a dat pașaportul, lăsând-o să se descurce singură. Mariei, însă, nici că i-a păsat. Era îndrăgostită până peste cap de bărbatul pe care îl admira. Și, se spune, singurul bărbat pe care l-a iubit cu adevărat întreaga sa viață. El îi declara dragostea așa cum doar Constantin Brâncuși ar fi putut să o facă: “Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră! Auzi tu, fată, mă înțelegi? Vezi, tu, Mărie! Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de țară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… Auzi? Mă-nțelegi?” Iar ea îi răspundea prin cântecul său, în care, potrivit celor ce au cunoscut-o, a început să se reflecte mai mult din esența românismul pe care și Brâncuși o îngloba în sculpturile sale. De aici au pornit și primele lor neînțelegeri: foarte posesiv, Brâncuși, cel pentru care vocea umană era cea mai înaltă și mai curată minune a expresiei muzicale, își dorea ca Maria să lase în urmă bocetul și tânguitul melodiilor populare și să ajungă la esența acestuia, la bocetul antic și cânt, pentru ca vocea să îi răsune în recitaluri la operă și nu prin restaurantele pline de cheflii. “Eu cu noul meu vin din ceva foarte vechi. Am eliminat din sculptura mea tot ce nu este esențial. Eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însușirea în sine, zborul, elanul ei. Cocoșul meu nu e cocoș. Pasărea mea nu este pasăre. Sunt simboluri. Vreau să înalț totul dincolo de pământ. Cocoșul sunt eu”, spunea Brâncuși. În același an, Maria îl va părăsi pe Brâncuși: nu mai putea să îi suporte ironiile, nu mai putea să audă mereu că nu-i place cântecul ei și că acesta îl obosește, nu mai putea să i se spună mereu “bocitoare” și “plângătoare profesionistă, ajunsă bună pentru zaiafeturi de trântori”. Probabil și din această cauză a și considerat că iubirea lor a ajuns la capăt. În 1957, Brâncuși s-a stins din viață, iar ea “l-a plâns cu lacrimi fierbinți și în bocete adevărate”. (N. SAVA)
