Luntrea aurie

Dar nopţile acestea, frumoaso, cum de sunt
Atât de diafane, din cer până-n pământ?

Pădurile par alge înalte-n clătinări…
Noi ne plimbăm alături pe fundul unei mări.

Lucirile acestea de sus, vor fi fiind
Sau astre, sau meduze prin adâncimi plutind…

De-aseară se zăreşte, cu cârma spre Apus,
O luntre aurie, deasupra noastră, sus…

Aşa ne urmăreşte de-aseară, pe-amândoi:
Stă drept deasupra noastră când ne oprim şi noi!

O, poate că din luntrea ce ne ţinteşte-aşa
Într-un târziu, o scară de raze s-o lăsa,

Şi dacă tu vroi-vei, ne vom sui. Apoi,
Cu luntrea aurie vom asfinţi şi noi.

Eusebiu CAMILAR

Articolul precedentCărţi în pregătire: Constantin Ardeleanu / „Obliteraţii” (XXXII) / DUILIU ZAMFIRESCU (1858-1922)
Articolul următorInscripţii nemţene / Un CHIP EMBLEMATIC – maica Eustochia Ciucanu