cristian vasile 02

Cristian Vasile: „Trăiesc însingurat la Piatra Neamţ”

Cristian și-a făcut debutul în muzica ușoară purtând în suflet, ca un talisman, amintirea lui Alfred Pagony, a cărui voce o ascultase pe plăci de patefon. Însă după cum se destăinuia Cristian într-una din scrisorile adresate medicului brăilean, a ales să cânte romanțe și tango nu pentru că în anii de studenție îmbrăcămintea i se cam lustruise, nici pentru „hrana cea de toate zilele”. „Nimic din toate astea”, ci din „dragoste pentru cântul vocal”. A ales gloria momentului și a renunțat în cele din urmă la studenție. Acestuia i se propuneau contracte peste contracte. Proprietarii restaurantelor faimoase îl curtau pentru a cânta în localurile lor. Când pleca de la un restaurant, pentru a cânta în altă parte, noul patron acoperea pierderile pricinuite de vechiul contract, mai ales că prin plecarea lui Cristian Vasile părăsea localul și o parte din clienți. Vocea interpretului era ca o vrajă pentru auditoriu, magie ce plutea chiar și în momentul în care melodia se sfârșea. Preț de câteva secunde se instala în sală tăcerea. Ca la un semn se declanșau aplauze furtunoase.

Câștiga foarte mult, cheltuia fără măsură.

Cristian Vasile a ars precum o flacără. Cristian Vasile a iubit tangoul. A cântat și romanțe, dar prea puține. S-a aruncat în brațele tangoului, pe care l-a interpretat în stil propriu, unic, cu mare eleganță. „Îi ardeau ochii și-i ardea glasul când apărea în public, dăruindu-se cântecului cum numai puțini interpreți ai acestui gen au făcut-o. (…) Avea o voce caldă, clară, maleabilă, cu un ușor tremur în ea, al cărei patetism exprima o întreagă epocă”. Ion Vasilescu i-a spus „Ultimul trubadur”. După o noapte de cântec, a doua zi „a dat piept” cu profesorul Vrăbiescu. Acesta i-a pus în brațe volumul cu vocalize. Tânărul student s-a poticnit încă de la primele măsuri. Vocea gâjâită i-a stârnit bănuieli profesorului de canto. Cristian i-a mărturisit că se dăduse în spectacol la Răcaru, determinându-l pe dascăl să fie cât se poate de tranșant: „Ori cu mine, ori cu Răcaru!”. Fără să stea pe gânduri, a doua zi, Cristian a revenit la restaurant, unde-l aștepta Ionel Fernic. Pe lângă vocea catifelată, Cristian Vasile avea și alte avantaje: un fizic plăcut și o inimă de aur. Era un tânăr fermecător, inteligent și spiritual. Femeile erau înnebunite după el. Întotdeauna avea o prezență impecabilă. „Se îmbrăca elegant, cu haine de cea mai bună calitate, mereu cu colțul batistei bine asortată cu nuanța costumului, așezată în buzunarul de la piept. Nimeni nu l-a văzut vreodată neglijent. N-a fost purtătorul steagului virginității, dar nici despotul vieții destrăbălate. El cucerea nu prin bărbăție fizică, ci prin candoare și tandrețe. Cristian Vasile avea multe iubite. Unele îl căutau acasă, determinând-o pe gazda interpretului, doamna Apostolescu, să facă ordine în rândul admiratoarelor. Cea care l-a îndemnat să-și găsească o fată alături de care să-și întemeieze o familie a fost însă mama sa. Cristian se gândea însă prea puțin la acest aspect. Câștiga foarte mult, cheltuia fără măsură. A întâlnit-o pe Francesca Frangula, o tânără din zona Romanului, care îi făcea ochi dulci, mascând o prietenie «sinceră». În realitate scopul ei era de a pune mâna pe banii lui. A divorțat de primul soț și s-a mutat la tânărul cântăreț. Cristian a mobilat o nouă casă pentru femeia de care era îndrăgostit. A înscris-o la Conservatorul de Artă Dramatică, pentru ca, în final, să o ducă în fața ofițerului stării civile. O iubea, dar el nu se bucura de aceeași răsplată. Francesca se îmbrăca provocator. Îi vorbea însă mieros, ca să-i inducă o falsă fericire. Dar pentru Cristian n-a fost o problemă. Era în mare vogă. Câștiga într-o lună cât un funcționar diplomatic într-un an”. Sunt cuvintele medicului, dirijorului și muzicologului brăilean Nicu Teodorescu. Domnia sa ne-a povestit despre marele cântăreț Cristian Vasile, pe care l-a cunoscut la Piatra Neamţ. Marele diseur i-a povestit ulterior în câteva scrisori momentele de glorie și tristețile vieții sale. Dr Teodorescu păstrează cu drag corespondența, alături de 15 discuri și numeroase fotografii pe care le-a primit de la Cristian și Virgiliu Vasile. Amintirile despre Cristian le-a adunat într-o carte intitulată cât se poate de sugestiv „Ultimul trubadur”. Prima întâlnire a lui Cristian Vasile cu casele de discuri o povestește chiar el în paginile revistei „Magazin”: „Acum vreo câțiva ani, după ce cântasem multă vreme la Răcaru, m-am dus la directorul unei firme fonografice, propunându-i să mă angajeze în exclusivitate, cu pretențiuni nu prea mari. Nefiind prea cunoscut, cartea mea de vizită nu putea să spună mare lucru acelui director… Fără să m-asculte, m-a refuzat! De atunci a curs multă apă pe Dâmboviţă și reputația mea a crescut. Am înregistrat întâi la Berlin, pe plăci Odeon, în aprilie 1931: «Adieu mein kleiner Gardeofizzier – Adio, scumpa mea» și «Frag nicht warum ich weine – Nu mă-ntreba» apoi multe plăci Columbia. Într-o zi am primit câteva rânduri din partea aceluiași director pe care îl solicitasem eu odinioară rugându-mă să mă duc să iscălesc un angajament cu el. Oferta era frumoasă, dar eu nu uitasem primirea ce mi s-a facut prima dată”. Cristian Vasile devenise în acea perioadă cel mai bine vândut artist, având și numărul cel mai mare de plăci imprimate.

Cel din urmă tango

Două decenii (1928-1949), atât a ținut cariera de cântăreț de muzică ușoară a lui Cristian Vasile. Dar cât timp a ținut a fost o glorie adevărată în domeniul efemerei arte a melodiilor repede îmbrățișate și apoi, tot atât de repede, date uitării. „Răcaru”, „Roata lumii”, „Vișoiu”, restaurantul „Grand”, terasa „Lafayette”, acestea au fost localurile în care a cântat. De altfel, compozitorul Ion Vasilescu i-a recunoscut calitățile pe bună dreptate după ce i-a încredințat mai multe melodii care au avut mare succes, printre care și „Cel din urmă tango”. Privind la anii care au trecut, aflat în pargul vârstei de 60 de ani, Cristian Vasile îi mărturisea dr.  Nicu Teodorescu: „Astăzi, pensionar poate înainte de vreme, cu fire de argint în părul cu care mă mândream odinioară, trăiesc însingurat la Piatra Neamţ, departe de zbuciumul vieții noastre din trecut, departe de tinerețea ce am lăsat-o în urmă, vă ascult vocea la radioul meu, iau parte la succesele voastre, ale celor ce mai sunteți în viață. Mă gândesc la începuturile mele, la drumul spinos și greu de pionier al genului, cum mă numea pe bună dreptate, cineva la posturile noastre de radio!”. Numeroși compozitori îi încredințau piesele lor. Era inclus în programele de la Radio, iar casele de discuri Odeon și Columbia îi scoteau disc după disc. Columbia avea pe atunci sediul vizavi de Palatul Telefoanelor dar pentru imprimări Cristian mergea la Viena. Nu-i lua mult să descifreze o partitură. Câteva piese le-a pus la punct în trenul București-Viena, apoi le-a imprimat, fără nici o ezitare, în timp ce alți interpreți făceau zeci de probe. I-a uluit pe managerii casei de discuri.

Distrus sufletește, a vrut să se sinucidă

Când i-a expirat contractul de la „Răcaru”, Cristian a primit salariu dublu la „Grand Restaurant” pe Calea Victoriei. Cum renumiul local „Lafeyette” se afla alături, patronul, văzând cum numărul de consumatori creștea pe zi ce trecea la localul alăturat, mulți venind doar să-l asculte pe Cristian, i-a făcut o ofertă și mai avantajoasă. Tânărul cântăreț a acceptat să cânte doar la bomboneria „Lafayette”, acompaniat de orchestra James Coock. A mai cântat și în grădina de vară numită „La Bufet” din apropierea Palatului Telefoanelor, dar și în celebrul local „Roata lumii”. Fiecare seară era un nou triumf pentru Cristian Vasile. Ellz Roman i-a încredințat piesa „Ilona”, apoi „Nușa” și „Gândește-te la mine”. Lui Ion Vasilescu i-a lansat de asemenea mai multe cântece: „Te-aștept diseară-n Cișmigiu”, „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara?”, ultima piesă reluată cu succes de alt brăilean: Jean Moscopol. Vechiul său prieten Ionel Fernic i-a compus o nouă piesă – „Nunuța”. I-a încredințat-o lui Cristian știind că nimeni nu o putea interpreta cu același patos și talent. I-a compus apoi și alte cântece faimoase: „În ochii tăi fermecători”, „Pe boltă, când apare Luna”, „Aprinde o țigare” și multe altele. Nu era deloc cumpătat în privința cheltuielilor. În plus, Maud Mary, femeia de care era îndrăgostit, l-a adus în pragul disperării. O iubea nespus, așa că nu se uita la banii pe care-i cheltuia pentru capriciile ei. Casa din Strada Basarabiei a fost transformată de Cristian într-un veritabil palat: mobilierul a fot adus din străinătate. Oglinzile au fost aduse, de asemenea, de la Veneţia. După ce și-a atins scopul, Maud Mary l-a îndepărtat. Distrus sufletește, a vrut chiar să se sinucidă. A fost salvat de mama sa, „singura femeie care l-a înțeles și l-a iubit cu adevărat”. Ea locuia pe atunci la Predeal, împreună cu fiul mai mic, Virgiliu. În scurta perioadă cât a stat cu ei, Cristian și-a recăpătat încrederea în viață. Încurajat de veșnicul său optimism, pleacă la Bucureşti, în căutarea unui nou angajament. Numai că fratele său aflase că marele diseur căzuse pradă unei boli de piept. Într-o înțelegere tacită cu Alfred Pagony, a încercat să-l determine pe Cristian să mai rămână la Predeal o vreme, dându-i 25.000 de lei pentru un viitor angajament. Imprevizibil, renumitul cântăreț a revenit la București, însă succesul de odinioară nu l-a mai urmărit. Nopțile pierdute cândva în restaurante și viața „trepidantă” și-au spus cuvântul. S-a îmbolnăvit grav. A fost îngrijit de o admiratoare până când mama sa l-a dus la Sinaia unde avea o vilă. (va urma)

mara-tango