0:00

Ceasul şi inelul lui Eminescu, ZCH NEWS - sursa ta de informații

* peste câteva zile se vor împlini 164 de ani de la naşterea celui mai important scriitor român, Mihai Eminescu

“Nimic nu reprezintă impietate din ceea ce intră în aura marilor personalităţi, mai ales, dacă e vorba de M. Eminescu. Iată de ce amintirea acestor două obiecte (ceasul şi inelul), care fac astăzi mândria expoziţiei muzeale a Casei “Vasile Pogor” din Iaşi, pot interesa nu numai pe vizitator, ci şi pe cititorul acestor rânduri. I. L. Caragiale în necrologul “În Nirvana” scria: “Peste câţiva ani a venit în Bucureşti tata lui Eminescu. Era un bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să-i cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i deie «din viaţă» o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească.”

Iar Corneliu Botez, informat de Matei Eminescu, scria în 1909, la douăzeci de ani de la stingerea din viaţă a poetului: “Pe la începutul lui iulie 1881, Gh. Eminovici, tatăl poetului, a venit la Bucureşti ca să vadă pe poet, care se găsea în capitală. Cu această ocazie, a cumpărat şi dăruit poetului un ceas de aur cu lanţ, care l-a costat 40 de galbeni.” În Scrisoarea I, există versul: “Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare.” Poetul i-a scris ( 17 febr. 1882) Veronicăi Micle la Iaşi: “Şi încă să mai ştii una. Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde şedea cu chirie la părintele Strul Avrum şi mă fudulesc cu el. Ştii tu că el e pururea posibilitatea imediată de-a te aduce la Bucureşti cu nepusă-n masă, căci el reprezintă oricând capitalul necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu în Iaşi, încât eu îmi imaginez următoarea consecuţiune în prezenţa celor două odoare ale mele: când tu vei fi aici, el poate lipsi, când tu vei lipsi, el va-ncerca să vie la loc. Îţi poţi tu închipui a cui prezenţă o prefer. Ce faci c-un ceasornic? Te uiţi la el. Pe când cu tine? Câte nu facem noi de par ceasurile minute şi zilele sferturi de ceas?” În altă scrisoare din 21 martie 1882 îi reamintea: ”Deşi mi-am scos ceasornicul ( …).”

Ceasul şi inelul lui Eminescu, ZCH NEWS - sursa ta de informații

Poetul şi-a amanetat ceasul de mai multe ori, după nevoi. Într-o scrisoare, după grava boală din vara anului 1883, către A. Chibici-Revneanu din Viena “Döbling 12/24 ianuarie 1884” menţiona: “Ceea ce aş voi să ştiu de la tine este dacă cărţile şi lada mea sunt în oarecare siguranţă şi dacă pot spera să le revăd. În ladă trebuie să fi aflând şi ceasornicul pe care l-am fost scos de la Simţion.” Ştim că poetul ţinea foarte mult la colecţia sa de manuscrise vechi, la manuscrisele şi cărţile sale, din care, împrumutându-le, nu i-au fost restituite. La îmbolnăvire (iunie 1883), de la I. Slavici, unde a locuit, lada cu manuscrise şi cărţi, au fost duse la inginerul Constantin Simţion, aşa cum se dă de înţeles din scrisoarea poetului «Iaşi, 20 octombrie, 1884», adresată tot lui A. Chibici-Revneanu: “Te rog dar, să iei tu lada de la Simţion, dacă nu mai e cu putinţă să stea acolo ( …).”

De asemenea, la 13 mai 1884 de la Iaşi, Petre Missir îl înştiinţa pe T. Maiorescu despre starea sănătăţii poetului, scriind: “Regret că n-are biblioteca lui lângă dânsul; îi spun să scrie el, să i se trimeată sau să scriem noi; el ne obiectează însă că degeaba scriem, că s-a împrăştiat totul şi nu se mai ştie ce s-a făcut.” De la ing. Const. Simţion, lada cu manuscrise şi cărţi au fost transportate direct acasă la T. Maiorescu ( str. Mercur nr. 1), care le-a păstrat până în 1902, când le-a donat Academiei Române. În jurnalul său, Însemnări zilnice, T. Maiorescu a notat: “Luni 15/27 august 1883. Am fost la Sanat. Soutzo să văd pe Eminescu. Deliriu necontenit. Nu m-a cunoscut. Trist aspect. Venise fratele său şMateiţ la mine a profitat de ocazie ca să ieie ceasornicul de aur aşIţ sărmanului nebun. Şi tatăl său a venit la mine.” (Text reprodus şi în: I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. IV, p. 185). “Astăzi am vizitat un minut împreună cu Wilhelm Kremnitzţ pe M. Eminescu, alineat, la Dr. Şuţu ( …). Acum 2 zile a fost la mine tatăl său (anecdote din societatea moldovenească de odinioară) şi după aceea fratele său, locotenentul Matei, care s-a folosit de această ocazie spre a-şi anexa ceasornicul alienatului său frate.”

După câţiva ani, dintr-o scrisoare a criticului către sora sa Emilia Humpel de la Iaşi, aflăm acelaşi lucru: “Bucureşti, Joi 4/16 iunie 1887”: “Frate-său, căpitanul Matei Eminowitz, a profitat de boala poetului pentru a-i fura ceasornicul de aur. Aceasta este singura uşurare ce a adus-o situaţiunii.” E un ceas de aur, de buzunar, cu 3 capace: unul în faţă şi două în spate. Pe capacul din faţă e gravat un monogram: E. H., desigur iniţialele vechiului proprietar. Pe capacul din spate, la mijloc, e reprezentată o floricică. Pe verso, în interior: k/18 ( 18 karate); 21180; P. F. Pe capacul din interior N 27780. Echappement a ancre ligne droite 15 rubis; Balancier Chronometre; Spiral Braguet. Pe verso: 21180. E un ceas cu cheie de 77 grame greutate şi un diametru de 46 mm. Inelul de aur al poetului are în mijloc o piatră preţioasă de culoare roşie, ovală, cu monogramul: M. E., înconjurat de o ghirlandă. Inelul se despică înspre piatră în trei ramuri, cele exterioare au forma unor frunze. Piatra preţioasă, montată în aur, are un diametru de 9/11 mm; greutatea inelului e de două grame.

Despre ceasul poetului a dat informaţii şi Victor Eminescu, fiul lui Matei din prima căsătorie, din amintirile mamei sale (Omagiu, Galaţi, 1909, p. 197-198). Tot el a publicat un articol: Geneza primelor versuri ale lui Mihai Eminescu, în Mihail Eminescu Literatură, Iaşi, 1904, nr. 6, p. 73-75. A fost ofiţer în armata română, ajungând până la gradul de colonel. De la Matei Eminovici, care şi-a schimbat numele în Eminescu, unele obiecte au trecut în posesia Aglaiei. Matei a contribuit prin informaţii (publicate în reviste) şi fotografii la realizarea Omagiului, Galaţi, 1909, dedicat poetului. După moartea lui Ioan Drogli (în 1887), inspector şcolar districtual, Aglaia s-a recăsătorit cu căpitanul austriac Heinrich Gareiss (1859-1931) Edle von Döllizsturm, în 1890, avansat în timp până la gradul de colonel.

După moartea Aglaiei în 1900, înmormântată în cimitirul din Cernăuţi, obiectele au rămas în posesia soţului ei. Acesta s-a recăsătorit şi a avut un fiu, tot cu numele de Heinrich Gareiss, ajuns medic chirurg, doctor emerit, în Câmpulungul Moldovenesc, care, din familie, a deţinut în proprietatea sa: două dulapuri de haine, mobilă stil vienez (pe uşa unuia din interior stă scris: A Drogli), astăzi în Casa memorială “Mihai Eminescu” din Ipoteşti Botoşani, ceasul de aur (fără lanţ) şi inelul de aur al poetului, astăzi la muzeul din Casa “Vasile Pogor” din Iaşi. Doctorul emerit a mai deţinut o vreme 4/5 scrisori de-ale poetului adresate Aglaiei, care s-au pierdut în timpul celui de-al doilea război mondial, în bombardamentul de la Drezda. Armatele germane în retragere l-au luat forţat în Germania, de unde mai târziu a revenit. Tot el a donat muzeului din oraşul Câmpulung Moldovenesc, înainte de al doilea război mondial, o fotografie a lui Gheorghe ( George, Iorgu) Eminovici locotenent şi un tablou bătut în ţinte, cu fotografia tatălui său, pe care acesta l-a primit în dar de la subalternii săi cu ocazia pensionării, când Bucovina se afla încă sub stăpânirea austriacă.

Aceste obiecte se găsesc astăzi la Muzeul “Arta lemnului” din Câmpulung Moldovenesc. Doctorul emerit H. Gareiss a donat ceasul şi inelul poetului complexului muzeal din Iaşi, prin prof. Ion Arhip, atunci directorul muzeelor ieşene, în schimbul obţinerii unui paşaport pentru Germania, unde se stabilise fiul său, tot doctor, şi voia să plece acolo. Personal am fost girantul şi mijlocitorul acestor tranzacţii, cu bucuria de-a le fi ştiut rămase în ţară. Doctorul a primit prin organele în drept paşaportul şi a plecat. Tot în Câmpulungul Moldovenesc s-a păstrat vreme îndelungată fotografia originală a lui M. Eminescu, cea din 1887 (din cele trei executate în atelierul lui Jean Bielig în Botoşani). Posesorii ei au murit şi nu mai ştim ce s-a mai întâmplat. Am readus în memoria cititorilor câteva episoade privind nişte obiecte în legătură cu M. Eminescu, rămase în patrimoniul naţional, ca mărturii ale unui timp de mult apus”.

Sursa: România literară 31/2003, autor Graţian Jucan

Articolul precedentScandalagiii de serviciu
Articolul următorPartidoiu iubește, dar nu primește