“Nu poți iubi țara cu superficialitate, nu există demnitate pe jumătate”
La 26 septembrie se împlinesc 14 ani de la trecerea la cele veşnice a unui ziarist de excepţie, Cătălin Stupcanu. De excepţie, pentru că nu avea mai nimic în comun cu ziaristica pe care o făceau colegii lui pe atunci sau, cu atât mai mult, cea pe care o fac tinerii reporteri din ziua de azi. Om cu şcoală, intelectual autentic, cel care lucra în mass-media nemţene ieşea în public rar (munca de secretar de redacţie îi acapara aproape tot timpul, condiţiile de tipărire de acum 20-30 de ani fiind cum mult mai dificile faţă de acum) doar cu câte o tabletă scurtă şi concentrată, plină de miez. Născut la 2 aprilie 1938 în comuna Filioara, viitorul profesor şi ziarist a absolvit primele patru clase la Şcoala “Sfântul Andrei” din Bucureşti, iar studiile gimnaziale şi liceale la Piatra Neamţ, la Şcoala elementară de băieţi nr. 1, respectiv Şcoala medie de băieţi nr. 1 (actualul “Petru Rareş”).
În 1961 absolvă Facultatea de istorie din Iaşi şi îşi începe misiunea de profesor la Şcoala din Zbereşti-Costişa, ajuns aici prin repartiţie guvernamentală. A fost apoi, pe rând, ziarist (la Flacăra din Piatra Neamț, Steagul Roșu-Bacău, Ceahlăul), director al Muzeului Județean de Istorie din Piatra Neamț (23 septembrie 1974-17 august 1978), ieşind la pensie, în 2000, de la ziarul “Ceahlăul”, unde, în ultimii 10 ani, a lucrat în funcția de secretar de redacție, cei mai mulți dintre ziariştii de azi cunoscându-l în această calitate.
Un fost coleg de-al său, ziaristul şi prozatorul Eugen Verman, amintea într-un articol (“Un reportaj despre care s-a mai scris”) din “Observatorul – ediție de Bacău” despre cel care a fost Cătălin Stupcanu: “De departe, Cătălin Stupcanu a fost un ziarist de excepţie. Era cult, cam distant, e adevarat, dar cu mine foarte apropiat, deşi eu i-am recunoscut, întotdeauna, superioritatea intelectuală. Fiu de intelectuali – părinţii săi au fost învăţători – el a ştiut, de mic, ce e Cartea. Am scris cu C mare, pentru că, spre marea mea durere, Cartea nu prea pare a mai fi “la modă”. Acum, iată, amintesc despre el la timpul trecut. Nu mai e! A murit cu câţiva ani în urmă. Era tot ziarist, lucra la “Ceahlăul” din Piatra Neamţ. Cu siguranţă, a intrat în Cartea importantelor personalităţi ale judetului Neamţ”.
A fost un spirit ales, iubea oamenii cu toată ființa sa, deşi în relațiile cu ei părea un ursuz. Nu se apropia foarte mult de cineva până nu îl cunoaştea îndeajuns. Viața îi procurase tot felul de surprize neplăcute (fiind deseori lovit de epurările ideologice – fusese înlăturat din presă de mai multe ori) şi era prudent. Din cînd în când, în redacție, scria articole cu trimiteri pentru cei care ştiau a le citi şi înțelege. Era un intelectual între ziariştii din Neamț, puțini dintre noi având curajul să ne confruntăm cu el în domeniul cultural. Ştia carte. Dar nu îşi afirma pregătirea sa în public decât atunci când era incitat de ceva nelalocul lui şi trebuia punctat, sau atunci când îşi afla un interlocutor apropiat lui ca pregătire intelectuală. Format la şcoala nemțeană de ziaristică de la Ceahlăul a îndrumat, cu migală şi atenție, pe cei mai nou veniți în presă din anii de după 1989. Era un om demn.
Iată ce scria el în articolul “Demnitate” despre această trăsătură de caracter: “Sentimentul este din categoria celor absolute; nu poți iubi țara cu superficialitate, nu există demnitate pe jumătate. Demnitatea – conştiința activă a propriei individualități, funcționând astfel încât să te poți respecta, determinând în acelaşi timp prin întrega atitudine, respectul celorlalți. Fiind un sentiment, demnitatea e în acelaşi timp mai mult decât atât, o trăsătură de caracter, fără de care nu se poate; talentul, omenia, cinstea, fiecare în parte şi chiar toate la un loc, nu dau un om întreg decât adunate sub linia de forță a demnității. În măsura în care afirmarea unei concepții şi atitudini de viață e un curaj – demnitatea e curaj; acela de a participa conştient la viață, fără să te înghesui neapărat în fruntea bucatelor, dar nici să renunți fie şi la un milimetru din atributele intangibile ale condiției umane. Nu există demnitate în sine, planând ca un dat aprioric deasupra câte unei persoane anume. Bun câştigat, demnitatea se manifestă în fiecare dintre sectoarele vieții noastre, marcându-i evoluția. În funcție de împrejurările istorice, în raport cu profesiunile, privite de asemenea în evoluție, există – nu mai multe feluri de demnități – dar moduri diferite de manifestare ale acesteia. Există o demnitate a luptei; există şi o demnitate a înfrângerii – dacii au parcurs-o; există mai presus de toate o demnitate a muncii”.
Lui Cătălin i-a plăcut întotdeauna să facă plimbări în natură, să întreprindă drumeții pe dealurile din apropiere dar şi în munți, Ceahlăul fiind unul din cele mai dragi trasee turistice pentru el. După ce a ieşit la pensie, în vara lui 2000, în timp ce urca din nou Ceahlăul, inima i-a cedat. La doar vreo sută şi ceva de metri mai sus de Cabana Fântânele, o cruce de fier – de care s-a îngrijit cea care i-a fost alături în ultimii zece ani din viața sa, ziarista Maria Stupcanu – stă mărturie că acolo sufletul său s-a urcat la ceruri. Lângă muntele drag lui, Ceahlăul.
Nicolae SAVA
