Marea… Pe care Anna şi Hans au ţinut neapărat să o vadă în 2012, înainte de anunţatul sfârşit mayaş al lumii de pe 21 decembrie, sacrificând sanatoriul… Cum Hans este profesor de istorie, nu se va mulţumi să meargă doar pe plajă, să stea sub umbrelă pe şezlong, să bea bere şi să mai facă o tură de înot din când în când. Va dori, fireşte, să vadă Constanţa veche, atât cât a rămas din ea, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie, statuia lui Ovidiu, cazinoul, va dori, nu încape vorbă, să vadă monumentul de la Adamclisi. Vor face toate astea. Vor privi toate pietrele, oalele, cioburile, vârfurile de săgeţi, amforele, monedele, scheletele, inscripţiile, mozaicurile, busturile, statuetele, fotografiile pe care încăperile muzeului le cuprind, cam alandala, la grămadă, vor fi surprinşi să afle că statuetele Gânditorului de la Hamangia şi a femeii sale şezând sunt doar nişte cópii, că originalele se află la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, vor fi bucuroşi (Hans cu precădere), cu toate acestea, să poată cumpăra nişte exemplare din bronz de la chioşcul de la intrarea în muzeu, să poată vedea rămăşiţele acestei lumi de capăt de imperiu unde Ovidiu şi-a trăit ultimii ani. Vor înconjura statuia şi o vor filma din toate părţile, Anna va face comentariile ei în germană, de una singură, filmând şi vorbind pentru spectatorii lor din Elveţia şi pentru ei înşişi când vor avea răgaz să se uite şi să-şi amintească de acest Victor şi de soţia lui, încă împreună, cu un an înainte de schimbarea schimbărilor, de internare, de divorţ, de plecarea lui Grig, de răvăşirea cuibului lor de lume românească de undeva din nordul Moldovei. Vor merge pe urmele lui Grig, la Eforie Nord, pe plaja îngustă puţin mai la sud de Acapulco, acolo unde este zidul, unde Grig venise în câteva veri cu Emilia şi cu Vili, copilul lor care a plecat în Brazilia sau în altă parte când s-a făcut mare, cine ştie pe unde, prin lume.
Între zidul de susţinere al malului Eforiei şi mare sunt aproximativ douăzeci de metri de plajă, iar lor le place acolo, pentru că îşi pun cearşafurile şi umbrela chiar lângă zid şi pot astfel să-l supravegheze pe copil, care se duce cu alţi copii la apă, se bucură cu adevărat de apă, de nisip şi de soare. Victor venea şi el aici cu Dora şi copiii, au amintiri legate de aceste locuri. Nu e deloc confortabil pentru Dora şi Victor să vadă că ideea elveţienilor de a merge la mare pe urmele lui Grig este dezamăgitoare din mai toate punctele de vedere. Noroc că ideea nu a fost a lor, ci chiar a elveţienilor. Dacă pentru ei doi aglomeraţia optimistă a staţiunii înseamnă o contopire cu viaţa, cu vitalitatea poporului român sărac şi cam oropsit din care se trag şi ei, pentru Anna şi Hans totul pare o dezamăgire. Cojile de seminţe şi chiştoacele de pe plajă, duhoarea de urină şi fecale de pe la colţurile scărilor care coboară spre plajă, aceeaşi duhoare pe aleile care duc înspre Acapulco, gurile de canal fără capace, manelele care îţi sparg urechile de la toate terasele, la concurenţă, vânzătorii ambulanţi agasanţi de pe plajă târându-şi sacii de porumb fiert, gogoşile, seminţele de floarea-soarelui, sticluţele de nămol şi toate mărunţişurile din lume, cântările neobosite de toată noaptea de la restaurantele cu terase şi grădini din cauza cărora nu poţi închide un ochi până pe la patru dimineaţa, iar ziua te duci pe plajă buimac de nesomn, toate le apasă gândurile, le pleoştesc sentimentele, le taie avîntul. Într-o zi, Hans nu a vrut cu nici un chip să plece de lângă un canal descoperit.
– Victor, aici poate căzut copil. Unverantwortlich! Das ist mord! Telefon, bitte, Rathaus, eu stat aici pune capac!
Victor pleacă la primărie, intră prin nişte birouri, le explică celor de acolo situaţia. Oameni plictisiţi, blazaţi. După o oră reuşeşte să pună în mişcare pe cineva, un şef de acolo trimite un muncitor să rezolve situaţia. Hans, cu Anna şi Dora, sunt la post, aşteaptă să vină capacul asigurator că niciun copil nu va cădea în gaura plină de fiare şi mizerii. Se pune capacul. Lumea din jur se uită, se agită un pic, se adună grămadă să vadă minunea: un canal descoperit este acoperit ziua în amiaza mare de oamenii primăriei.
– Mă tem că la noapte îl vor fura iar, spune cu tristeţe Victor.
– Atunci e bine de sudat, insistă Hans.
Până la urmă se sudează. Insistenţa elveţianului, chiar dacă agasantă şi supărătoare pentru omul primăriei, dă roade. Este adus un aparat de sudură, apoi se sudează capacul. Arşiţa soarelui îi moleşeşte pe toţi, dar problema se rezolvă şi toţi pleacă mulţumiţi la treburile lor. Victor se simte un fel de vinovat fără vină de situaţia aceasta, dar îi trece repede. În seara asta merg la o terasă retrasă şi liniştită unde un chelner i-a impresionat pe elveţieni în ziua dinaintea venirii Dorei şi a lui Victor, pentru că elveţienii s-au cazat aici mai devreme, cu o săptămână înainte.
– Victor, de ce a ales Grig să vină aici la mare în anii nouăzeci? Şi de ce aţi venit şi voi aici? Nu înţeleg? Eforie este murdar şi aglomerat… Este Neptun, Mamaia…
– Este complicat, Anna, îi răspunde Dora. Mai întâi sunt preţurile, mai mici. Asta e clar, a fost un motiv esenţial. Apoi e piaţa de legume, care ne-a permis să ne descurcăm cu bani puţini, să ne facem salate, să-i hrănim pe copii fără să stăm pe la restaurante. Nu în ultimul rând este plaja, îngustă, unde poţi foarte uşor supraveghea copiii. Aţi văzut…
Urmează o seară udată cu vin de Murfatlar, până târziu în noapte, în care politica din România şi politica din Europa se pune la cale cu lux de amănunte. Felul în care popularii europeni îl ţin în braţe pe preşedintele marinar împotriva dorinţei românilor, graba cu care occidentalii exploatează pădurile din România şi le cară cu vagoanele acolo la ei, graba suspectă pe care o pun ei în mişcare în definitivarea contractelor de exploatare a aurului din Apuseni şi a gazelor de şist, presiunea pe care o fac pe medicamentele din plante din România ca să poată să-şi lărgească ei aici piaţa de medicamente chimice, distrugerea centrelor de carne ca să aibă ei piaţă de desfacere aici pentru carnea lor, felul în care îi tratează pe români, de sus, ca pe rudele sărace, toate şi încă altele în plus s-au infiltrat în discuţia lor, în timp ce priveau nostalgic înspre mare, înspre orizontul pe care trec vapoare cu mai multe etaje luminate. Chelnerul cel mult lăudat tocmai a venit la masa lor aşezată pe trotuar, ferită totuşi de deverul cel mare, traficul animat care face ocol pe după platan, direct pe şosea, cu slabi şi graşi, burtoşi şi slăbănogi, siluetice şi grăsane, cu copii obosiţi şi alintaţi cu colace colorate umflate, omenirea românească la marea românească mărşăluind în costume de baie pe străzile unei staţiuni obosite.
(Fragment din romanul cu același titlu, în pregătire la Editura Charmides
