0:00

Cărţi în pregătire: Daniel Corbu / „Rostirea postmodernă. Generaţia poetică ’80 în literatura română” (IV), ZCH NEWS - sursa ta de informații

Lucrarea de faţă se vrea o istorie a poeziei generaţiei ‘80 pe o perioadă de aproape patruzeci de ani. Spunem asta, pentru că ea cuprinde, pe lângă capitolele teoretice privind impunerea unui nou model ontologic şi stilistic, pe lângă etalarea poeziei gestuale, a biografismului – prima mişcare din literatura română de influenţă americană, fără rădăcini europene – şi a tehnicilor postmoderne, un număr de 120 de portrete literare ale celor mai importante voci lirice aparţinătoare celor şapte paradigme, un fel de monade ale paradigmei mari a optzecismului.

Se va putea observa din demonstraţiile noastre, cuprinse în paginile teoretice, dar şi în portrete, că postmodernismul românesc (cu primii aderenţi în Şcoala de la Târgovişte: Mircea Horia Simionescu, Mircea Ciobanu, Sorin Titel etc., cu primii germeni în teatrul lui Marin Sorescu şi în poemele prozaice ale şaizeciştilor Petre Stoica şi Mircea Ivănescu) a fost pentru generaţia ’80, în „întunecatul deceniu nouă al secolului trecut”, un avangardism de refugiu, devenind repede pecete a paradigmei optzeciste. Reacţie dură faţă de modernismul românesc destul de obosit, de formulele literare consacrate, optzecismul va rămâne cel mai spectaculos fenomen din literatura noastră de după al doilea război mondial. Şi dacă generaţia lui Mircea Eliade (cu Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Mihai Ralea etc.) a scos parţial România din anonimat şi provincialism, generaţia ’80 s-a dorit o generaţie universală, care să înscrie România în circuitul european şi mondial. Ea a avut obsesia teoretică şi obsesia existenţială, sentimentul critic şi chiar un fior diacronic, adică sensibilitate faţă de istorie şi conştiinţa că este a treia mare generaţie culturală, după cea paşoptisto-junimistă şi după cea interbelică. Trebuie să accentuăm faptul că în literatură sincronismul s-a putut realiza doar prin acceptarea şi asimilarea postmodernismului.

Caracterul polemic al acestei lucrări derivă în primul rând din ideea noastră că generaţia poetică ’80 are valori paradigmatice viguroase pe întreg cuprinsul ţării (fie reprezentanţi ai primului val, fie ai celui de-al doilea val, idee care se loveşte de opacitatea unor critici de top fervenţi exegeţi de optzecism şi de postmodernism românesc, căzuţi în convingerea betonardă (încă de prin 1982!) că generaţia ’80 înseamnă doar nucleul de 7-8 poeţi ai Cenaclului de luni antologaţi atunci în Aer cu diamante şi Cinci. În al doilea rând, n-am fost niciodată de acord cu ideea apariţiei unei aşa-numite generaţii ’90 şi consider poeţii apăruţi în anii nouăzeci, care au nuanţat tarele unei paradigme în desfăşurare, un fel de coadă a cometei optzeciste.

Să precizăm că am infuzat lucrării noastre un coeficient înalt de „exponenţialitate”, ea „reflectând” la vârf aventura poetică a generaţiei ‘80. Spunem asta pentru că, încercând să ordonăm materialul, am contabilizat fără prea mare greutate 430 de poeţi notabili ai generaţiei în discuţie, adică un fenomen poetic ce ni se pare irepetabil în aria noastră literară. Am luat astfel în discuţie, atât în capitolele teoretice, cât şi în portrete, opera poeţilor care au contribuit la formarea paradigmei optzeciste care, unind spiritul critic cu cel sincronic ,a impus, nu numai un nou model de poeticitate, clasicizat acum, ci un nou tip de discurs poetic şi (de ce nu?) cultural.

Daniel CORBU

Articolul precedent”Steaua e favorită”
Articolul următorViață curmată din cauza alcoolului