pietricica turism

eugen lovinescu

EUGEN  LOVINESCU (1881-1943)

* La citirea unui fragment din „Viaţa lui Mihail Eminescu”, la cenaclul „Sburătorul”, E. Lovinescu şi-a exprimat, elegant, câteva rezerve. Bebs Delavrancea a fost nedrept de tranşantă: „Domnul Călinescu l-a coborât pe Eminescu dintr- «un cer de legendă», nu în uliţă, ci de-a dreptul în grajd. (…) Cine nu poate pluti ca Eminescu în plină transcendenţă n-are dreptul să se atingă de el”. Călinescu a părăsit furios cenaclul. Mai târziu, Lovinescu va consemna: „Când Eminescul meu intră pe uşă, Eminescul lui Călinescu sare pe fereastră”.

* La epigrama lui Eugen Lovinescu, în care îl lăuda pe Cincinat („În adevăr sunt Eugeniu!/Odată însă avui geniu;/În clipa când am decretat/Că Cincinat e…talentat”), în drum spre zeţar, intervenise concurenţa  pe text: „În adevăr sunt Eugeniu,/Dar cred c-am fost lipsit de geniu/În clipa când am declarat/Că Cincinat e…talentat”.„

* Sarcastic faţă de elanul altora, el era destul de vanitos faţă de propriile-i merite şi aspiraţii” – declara  Victor Eftimiu, conaţional şi… co-parizian o vreme cu conu’ Evghenie (Eugen) Lovinescu. În anul 1914, aflat la o masă cu un francez, Edmond Benisty (căsătorit cu o româncă eminentă, Clelia Atanasiu), Lovinescu s-a simţit ofensat că acesta nu-i dă atenţia cuvenită: „Dumneata ştii cu cine vorbeşti? Eu sunt succesorul lui Titu Maiorescu”. Răspunsul îl împietrise pe viitorul doctor de Sorbona: „Şi acest domn cui i-a succedat?” Lovi, nescutindu-l de minimalizare, pe orgolios…

* Pentru E. Lovinescu, Camil Petrescu era „ofiţeraşul”, „şampion irezistibil în toate domeniile activităţii omeneşti”, „omuleţul acesta pripit, iritat, pururi grăbit, cu privirea în jos, ca şi cum ar căuta ceva pierdut”. Croşeul pripitului e devastator: „copil dolofan şi cărunt al scrisului românesc”; „balaur de cauciuc umflat”; cu „pete de grăsime şi mătreaţă” pe gulerul şi umerii hainei… Război până la ultimul cartuş…

* Călinescu scria în ilustra-i Istorie: „E. Lovinescu era lacom de cancanuri, de anecdote, de micile scandaluri ale literaturii”. „Ei maestre (aşa se adresa Lovinescu, în glumă, tuturor), nu ştii cine a fost adineauri la mine… cutare… nu ştii ce mi-a spus”. Întrebat de medic câte kilograme are, acesta a răspuns: „În orice caz mai puţine decât numărul cărţilor mele”…

* „Sburătorului”- şef nu-i plăcea să i se rostească prenumele, semnând doar cu iniţiala sa (E. Lovinescu). Dată fiind această repulsie, Şerban Cioculescu l-a îndemnat să şi-l rostească „Eu, geniu”. Lovinescu, mulţumindu-i, i-a zâmbit şi i-a mărturisit că vechii lui prieteni, printre care şi Mihail Sadoveanu, îi spuneau „Coane Evghenie”: „Era într-adevăr un evghenist, un domn”. Cu Sadoveanu se „conea”, dar precum el nu se… ploconea?!

* „Viaţa lui Ion Luca Caragiale”, apărută în 1940, a stârnit multe valuri de contestaţie. În gruparea detractorilor, autorul ei, Şerban Cioculescu, l-a inclus şi pe E. Lovinescu. „De ce m-ai făcut detractor, dom’ Cioculescu? Nu i-am recunoscut lui Caragiale talentul?”, l-a interpelat şeful cenaclului Sburătorul. Replica lui Cioculescu n-a întârziat să apară: „Trebuia să-i recunoaşteţi geniul, iar comediilor lui perenitatea!”

* E. Lovinescu a realizat prăbuşirea sa fizică, atunci când în tramvaiul 14 un călător l-a somat pe cineva, care stătea pe scaun: „Tinere, scoală-te să-i dai locul, nu vezi că domnu’ e bătrân şi bolnav?” Simţindu-şi sfârşitul, criticul balansa între dorinţa de a mai apuca o altă carte a „romancierului de mâine”, Radu Tudoran, şi gelozia platonică faţă de una din admiratoarele sale: „Cum se poate, eu trag să mor şi dumneata flirtezi cu dumnealui?”.

* Într-un exerciţiu rar de narcisism, cel din urmă latinist al nostru, E. Lovinescu, arătându-şi palma dreaptă, a exclamat: „Cu degetele aste depăn lumină!”.