* Întrebat de fiul său Luca (Luchi) cine e mai mare, Eminescu (cu care a avut diferende) sau Coşbuc (admirat la superlativ), nenea Iancu consideră acest exerciţiu pueril: „e o prostie să cântăreşti pe scriitori, ca şi cum ai cântări brânza sau salamul” Şi astfel ajungi la spusa zeflemitoare a lui Nichita: „dacă s-ar întocmi asemenea clasamente, cel mai bun scriitor ar fi Dinamo, fiindcă e pe primul loc?!”
* Junimea ieşeană îşi alcătuise un voluminos dosar cu tăieturi din presă sau cărţi, cuprinzând inadvertenţe (de la greşeli stilistice până la gogomănii). Caragiale, mare vânător de erori (pretindea să i se spună „Moş Virgulă”), pe care apoi le ironiza sau parodia, va reţine din ziarul „Universul” o „capodoperă”: „o acade finissimă a unuia dintre cei mai clasici rahagii daco-romani”. Pre limba poporanistă, un fel de rahat cu apă rece!?
* Caragiale asculta o nuvelă citită de însăşi Carmen Silva: „Răzbunarea”. O rază de lună, răsfrângându-se pe lama cuţitului ridicat asupra victimei, constituise pretextul pentru o lungă paranteză lirică. Plictisindu-se, nenea Iancu, intervenise, nerăbdător: „Majestate, fiţi umană, loviţi odată!”
* La intrarea într-o cârciumă cu Teleor, nenea Iancu comandase autoritar: „Chelner, adă un lichior/ Că plăteşte Teleor!” Reacţia imediată a nefericitului virtual plătitor: „Teleor n-are parale/ Şi plăteşte Caragiale!”
* Mereu pus pe şotii, nenea Iancu, sau cum îl numea Eminescu „cinicul Caragiale”, îi spunea genialului coleg de redacţie de la „Timpul”: „Mă, Kant al tău mi se pare un mare moftangiu”. Cine şi-ar mai fi permis să-i spună lui Eminescu „Mă”?
* Aflând că va fi fluierat la o conferinţă publică de către o ceată tocmită de Macedonski, Caragiale făcuse rost de un ţignal de buzunar, în care fluierase strident de la prima manifestare ostilă dirijată. Îsi încheiase dizertaţia ca un învingător: „Da, domnilor, sunt satisfăcut. Conferenţiar fluierat de public s-a mai văzut, dar public fluierat de conferenţiar, nu cred”. Oricât ai fi de Macedon(ski), nu te lua la trântă cu un…grec?!
* Lansatorul unei „cuminţenii a pământului”, în varianta plebeu-literară „şezi frumos, te vede madam Carol!”, nenea Iancu obţinuse o audienţă la Carol I de România. „Majestate, o să vă rog să mă împrumutaţi cu o mie de lei…” „Regele nu împrumută, regele dă…” fusese replica imperială. „Dar Caragiale nu ia, Caragiale numai împrumută”, replicase ferm Iancu de Haimanale, rege al dramaturgiei române.
* Autorului „Scrisorii pierdute» în varianta Păstorel; „Atunci când însetarea-mi vine / Şi în bodegă mă reped, / Văd literaţi ce beau ca tine, / Dar cum să scrie nu prea văd!” Şi o „Nedreptate” păstoreliană, în care literatura bate viaţa: „Cu greu îmi vine să aştern / Un adevăr ce nu-l suport, / Ca tocmai tu să fii cel mort, / Şi Caţavencu cel etern!”
* Zeflemist cu el însuşi, nenea Iancu se zborşea la privitor: „Te uiţi la fruntea mea, mă? S-a pleoştit aşa din pricina strămoşilor, care au dus tava cu plăcintă-n cap!”
* Ce ar fi zis oare nenea Iancu, la centenarul naşterii sale, de-ar fi citit prefaţa la cartea „Momente şi schiţe”, tipărită la „Editura Tineretului”? „El a fost un tovarăş de luptă al poporului şi şi-a arătat dragostea faţă de popor, biciuind fără cruţare pe duşmanii acestuia”. Tovarăşe Iancu, ăştia-s nebuni, de ţi-au pus bici de muscal în mână, nene?
* Bubu Silber, vechi comunist, declarase că socialismul românesc stă sub semnul lui IV Stalin şi IL Caragiale. Un paradox românesc sub fascinaţia cifrelor romane IV şi IL (sau cât mai este de la IVIL la EVIL, adică la RĂU!). Un paradox, în timpurile acelea în care nu se prea ştia de glumă, ce te trimitea fie în Siberia (nu Silberia), fie la…Bellu?!
Constantin ARDELEANU
