P. Neamț, 11 mai 1988
Draga mea,
Altădată îți scriam imediat ce primeam cuvintele tale. Îmi închipui că nu eram mai ”nebun”, ci mai aproape de iluziile pe care mi le provocai. Te căutam ca pe o rugăciune și sufeream când nu te puteam rosti. Mă va emoționa mereu faptul că n-ai avut și nu ai nici o șansă să-mi ieși din suflet. Ai rămas o regină în sufletul meu. În fiecare zi în care îmi umbli prin gând, mi se face dor de tine. Mirarea mea extremă rămâne aceea că nu știu de ce nu ai mai dorit să ”fugi” cu mine. Vreau să spun: să-ți umpli anumite zile doar cu mine. Nu-mi vine să cred că nu ai avea nostalgii. Uneori, cu sufletul meu de poet, sunt convins că te întorci, că pleci doar ca să mă vezi. Puțin. Cât de puțin. Vezi, acum, retrospectiv, vei fi înțeles că răul nu venea și nu ar fi putut veni dinspre mine. Ceea ce iubești trebuie protejat. Simpla ta prezență m-a făcut fericit întotdeauna. Mi-ar plăcea atât de mult să mai stai cu mine uneori. Sigur, absența ta, a interesului tău de a mă vedea (?!) nu mai închipuie numele tău foarte des în zilele mele. De părăsit, însă, în sensul dumnezeiesc al cuvântului, nu te părăsesc niciodată. Iată, un omagiu cu care te port prin vremuri. Se știe, în general, că femeile, deși se îndrăgostesc cumplit de poeți, nu au capacitatea și de a-i înțelege, de a trăi miracolul lor. Tu ești una din acele minuni care aș fi vrut să realizeze bucuria că o iubește mult un poet. Îți amintești lungile mele scrisori… ce nebun puteam fi! Dormeam și mă trezeam numai cu tine, mă hăituia vocea ta, imaginea ta. Încet-încet, mi-am dat seama că ești o poezie, nu doar o femeie. Pentru că nu-mi puteam explica dulcea teroare cu care mă nelinișteai. Ai putea spune, azi, în ciuda ”neînțelegerilor” dintre noi, că n-am trăit o superbă poveste împreună?! Nu mai am încredere în femei ca pe vremuri, ba chiar sunt convins că nu merită toată atenția, dar nu se poate pune nimic în locul dragostei cu o femeie. Muritori și absurzi, participăm la inconsecvențele de pe acest pământ. Lungile concerte la care am respirat împreună! Mi le amintesc cu emoție. Dar ai fost cam rea în ultimele luni. Trebuia să mai treci pe la mine, trebuia să mai vii să te privesc. Aici, văd, nu vii. Te aștept, însă, deseori. Mai ales când mă duc la concerte mă gândesc că mi-ar plăcea să fii cu mine. Eu am cunoscut foarte mulți oameni deosebiți și mulți îmi sunt prieteni. Deși tu nu ești un artist și multe lucruri nu s-au împlinit prea grozav în viața ta, aș fi vrut să ții mai mult la prietenia cu mine, la orele cu mine. Nu e un reproș. E un dor! Duc o viață admirabilă de când sunt în oraș. Pentru că mă raportez numai la cultură. Sigur, simpla prezență într-un oraș nu te face mai ”răsărit” față de locuitorii unui sat (”Eu cred că veșnicia s-a născut la sat” – Blaga), însă viața unui poet este cu totul diferită de a celorlalți oameni. Repet: te aștept să vii pe aici! După ce mi-au dat casă de șase ori și tot de atâtea ori am refuzat-o, azi am semnat un contract pentru o garsonieră din blocul vecin celui în care stă Adrian. Deci, tot aici lîngă gară/autogară (Bl. A4, Ap. 23). Sper să mă mut acolo săptămâna viitoare. Deocamdată rămâne valabilă adresa lui Adrian. Mă bucur că înveți, că ești la școală. Nu știu dacă te poți transfera la un liceu din Brașov, cum zici, fiind profiluri diferite, dar se poate să nu fie prea restrictiv în cazul cursurilor serale. Cineva mi-a spus că te vei căsători cu un băiat din Brașov, că de aceea vrei să pleci acolo. Tot ce este posibil. Sper să fii fericită, chiar dacă viața dintr-o fabrică te va alinia și mediocriza. Pe vremuri, îmi închipuiam altfel viitorul tău, viața ta. Și în acest oraș, dacă ai veni, ai avea alte posibilități, cred, chiar și numai pentru că aș găsi eu ceva mai bun pentru tine. Dar să nu asculți decât de inima ta. Chiar dacă vei greși, vei greși pentru că așa ai consimțit tu. Libertatea de opțiune a unui om trebuie respectată absolut. Irina, de exemplu, ține să plece în USA. E liberă. Plânsul ei după mine mă emoționează. Dacă ar vrea în mod nebun să stea cu mine, nu ar pleca. E îngrozită, însă, de sărăcia acestei republici și nu vrea să repete nimic din ceea ce au trăit ai ei aici (deși sunt profesori doctori, au stat mult în străinătate, scriu cărți și ocupă funcții importante la Universitate). E drept, mentalitate pragmatică, ușor cinematografizată. La cei 20 de ani ai ei, nu știe, firește, prea bine pe ce lume e. A avut probleme cu securitatea și va mai avea. Poate că și din cauza mea. Spune, însă, că n-a visat nimic mai mult pe lume, de mică, decât să fie iubită de un poet. O nebună! Îmi pare și rău că va pleca, dar, repet, e liberă să opteze pentru ce vrea. Viața mea la muzeu este profund lejeră. Lucrările pe care le am de făcut, le pot face și acasă. Mă duc acolo și plec la orele la care doresc. Asta nu înseamnă că nu-mi fac lucrările în timpul cerut. Cei 2500 pe care-i primesc lunar îmi ajung, firește. Privilegiul de a mânca la ziar și-n alte locuri la care nu avem acces decît noi, îmi limpezește timpul. Pe Dumi am întâlnit-o de mai multe ori. O privesc. Îți seamănă. Dulci veți rămâne?! Vreau să te mai văd. Dacă ai avea încredere în mine, ai veni să mă vezi. Ce zici? Mai scrie-mi! Bucurie și bucurie! Te sărut cu dor!
Aurel
*
P.N, 19 decembrie 1988
Draga mea,
Înainte de a-ți scrie, am mâncat doi biscuiți cu miere și am băut un ceai. Am fost pe afară și bate un vânt tare puternic. Nu neapărat rece dar perturbant. Și-n zilele trecute am vrut să-ți scriu, însă am mai umblat pe la mănăstiri și prin județ cu ”Sadoveniana”. De fapt, va rămâne mereu o plăcere aparte, nostalgică, de a-ți scrie. M-am gândit că Dumnezeu nu există, poate, însă e bun. Vezi, în timp, El (cine altcineva) mi te readuce în gând de fiecare dată la fel de profundă în emoția cu care te receptez. Ai fost o privilegiată a forței mele de a iubi și se pare că vei rămâne o privilegiată. M-am surprins și ieri, la Vânători, în casa lui Sadoveanu: intrasem acolo, în casa maestrului după un drum tăcut dinspre P. Neamț, cu alți scriitori, şi am fost surprins de la început de o prezență feminină care-ți seamănă foarte mult, fizic. Am constatat că eram în stare să mă îndrăgostesc serios de fata aceea, și numai și pentru că-ți semăna. Să nu mă blestemi! Întotdeauna port cu mine un castel pentru tine. În anii din urmă, însă, nu am știut să-ți arăt drumul spre acest castel. Și poate că nici nu voiai. Îți plăcea să rătăcești drumul și, de fapt, farmecul tău se înmulțea astfel. Mie mi-au plăcut întotdeauna oamenii ”incorecți”, care fac uneori altceva decât te aștepți să facă (dar nu lucruri rele!). Să te bucuri uneori pentru că ai rămas atât de vie în gândul meu! Și să nu te (mai) superi că mă (mai) gândesc la ”trecut”. Sunt un nostalgic și tot ceea ce scriu este o rană prin care multe voci se miră. (va urma)
