(fragment)
Următoarea femeie internată la sanatoriu, devenind colega de cameră a Elisabetei Burtă, a fost Paula Cernatov, ziaristă la „Munca de partid”. Paula Cernatov avea o problemă gravă: se îndrăgostise de Nicolae Ceauşescu. Dar nu era vorba de o dragoste dintre acelea ca de la ziarist la subiectul preferat, o dragoste tovărăşească, aşa cum spunea poporul că îi poartă, era o dragoste pătimaşă care o chinuia pe femeie zi şi noapte.
Îl visa pe Nicolae tot timpul, îi urmărea discursurile sorbindu-i cuvintele, imaginându-şi că îi vorbeşte ei şi numai ei.
Acasă îşi tapetase pereţii cu pozele lui decupate din ziare şi cărţi.
Îi plăcea rârâitul său, îi plăcea mişcarea aceea circulară cu mâna în aer, când îndemna poporul la muncă, îi plăcea bărbia aceea care îi cădea ca lipsită de energie la sfârşitul unui discurs. Doamne…!
Îi înregistrase o mulţime de discursuri pe benzi de magnetofon şi seara adormea ascultându-i vocea. Punea magnetofonul pe un scaun lângă pat ca să îi simtă respiraţia de amant, de soţ, de bărbat.
Urmărea telejurnalele ca să îl vadă şi să îi spună câte o vorbă care o înfiora de plăcere: Bună seara, iubitule…! Noapte bună…! Ah, ţi-ai tuns părul mai scurt decât acum o săptămână, nu-i aşa?
Se uita repede în jur, deşi era singură în cameră, avea impresia că vocea ei zdrenţuia pânza misterului, a gândului.
Poate că iubirea ei s-ar fi consumat ca atâtea alte iubiri neîmpărtăşite, combustia s-ar mai fi redus cu timpul, ar fi rămas o nostalgie după o vârstă când şi iubirile platonice au consistenţă, numai că Paula a făcut câteva greşeli.
Odată, la un ceai cu cea mai bună prietenă, o tipografă de la Casa Scânteii, a mărturisit taina vieţii ei. Era aşa de încordată încât a simţit, în acel moment, că dacă nu spune ce are pe suflet explodează. Şi a spus. Prietena ei, Dora Covrig, i-a spus că dragostea aceasta e o nebunie şi că e bine să se reorienteze cu sentimentele.
Că va avea probleme, dacă află cineva.
Că da, Ceauşescu trebuie iubit, dar nu aşa cum se iubeşte un om, el trebuie iubit aşa cum iubeşti un afiş. Adică te uiţi şi treci mai departe. Cam aşa vede ea chestiunea asta… Şi i-a mai spus o poveste pe care o ştia de la bunica ei, care trăia undeva pe lângă Vatra Dornei şi care avea casa plină de icoane. Toată copilăria şi-a petrecut-o în casa bunicii care îi spunea povestea fiecărui chip din icoane, care în acele momente o fascinau. Între icoane era una care se numea Maica Domnului Îmbătrânita. Chiar aşa se numea, Îmbătrânita. Şi ştia ea de unde vine acest nume? Nu, nu ştia. Cică icoana asta era într-o mănăstire, undeva în Grecia şi pictorul făcuse cea mai grozavă icoană cu chipul Maicii Domnului într-un moment de inspiraţie. Trecea lumea, se uita, se minuna şi lăuda pe pictor. Numai că un călugăr din acea mănăstire nu se mai dezlipea de icoană cât era ziua de lungă. Îşi făcea de lucru pe acolo, aprindea lumânări, ştergea praful, se închina. Ce se întâmplase, de fapt? Se îndrăgostise de chipul din icoană cu dragoste omenească aşa cum te îndrăgosteşti de un actor, după chipul dintr-o revistă „Cinema”… Din când în când o atingea şi simţea fiorul dragostei. Cică Maica Domnului s-a întristat de acest lucru şi într-una din dimineţi, cînd s-a dus călugărul să o întâlnească, a găsit chipul din icoană îmbătrânit. Dar îmbătrânit rău, de nerecunoscut. Şi atunci el s-a înspăimântat şi a fugit din mănăstire şi a murit de supărare în codru. Iar chipul sfintei a rămas îmbătrânit în icoană. Cam aşa crede ea că e această dragoste a Paulei, ca a acelui călugăr. Rezultatul va fi acelaşi.
Paula a plâns toată noaptea, s-a uitat la pozele cu Nicolae al ei şi nu vedea urmele îmbătrânirii, dimpotrivă, parcă întinerea de la lună la lună, numai că Dora îi băgase un cui în inimă. Dacă şi el îmbătrâneşte brusc? Poate că aşa îmbătrânesc oamenii deosebiţi, care vor să se ascundă de lumea din jur…? Doamne…!
A doua greşeală a făcut-o când a scris un articol pentru “Munca de partid” despre învăţământul ideologic din şcoli. A făcut teren, a adunat date, fapte, a cunoscut tineri care se pregăteau pentru viaţă şi pentru intrarea într-o etapă nouă a societăţii socialiste. Numai că în text, acolo unde erau necesarele şi obligatoriile citate din Ceauşescu, Paula scrisese în loc de titulatura oficială şi de numele complet al acestuia expresia dragul meu Nicolae a zis, dragul meu Nicolae a făcut...! Se jucase şi uitase să facă fireştile corecturi. Corectorul a observat imediat şi a anunţat capul limpede, capul limpede a anunţat şeful de secţie, acesta a anunţat pe redactorul şef care la rândul său a anunţat pe secretarul cu propaganda de la Centrala Presei.
A fost convocată toată lumea la o şedinţă fulger.
Situaţia era gravă.
Toţi redactorii erau gravi.
Secretarul cu propaganda era negru de grav ce era.
A fost somată tovarăşa Paula Cernatov să dea explicaţii în legătură cu această deraiere de la normele impuse în presa de partid şi să motiveze expresiile folosite. Numai că Paula era incapabilă să dea alt răspuns decât adevărul, numai acesta o mai putea apăra în această situaţie. De aceea, după ce trecu cu privirea peste toate chipurile grave care îi urmăreau fiecare gest, ca pe ale unui criminal, spuse hohotind de plâns:
– Dar eu îl iubeeeeesc! Îl iubesc sincer!
S-a lăsat o linişte jenantă. Era limpede că nu mai puteau continua aşa discuţia. Secretarul cu propaganda şi-a ascuns faţa în palme. Redactorul şef a început să-şi muşte un deget privind spre secretarul cu propaganda. Şeful de secţie a privit spre redactorul şef, apoi spre secretarul cu propaganda. Se priveau unii pe alţii în ochi şi nu le venea să creadă că auziseră ceea ce auziseră. Secretarul cu propaganda a fost cel care i-a scos pe toţi din situaţie:
– Dar de ce nu spui aşa, măi fetiţo? Fiindcă toţi îl iubim. Toţi îl iubim sincer.
S-a ridicat şi s-a dus la Paula Cernatov, a bătut-o pe spate, mângâind-o mai mult şi i-a strâns mâna. I-a scuturat-o.
– Declar şedinţa închisă şi discuţia rămâne în acest cadru. A fost o neînţelegere, bine că ne-am lămurit. Tovarăşe redactor şef, la treabă.
Dar lucrurile nu s-au terminat aşa de uşor. Toţi colegii se uitau la Paula cumva ciudat din acel moment. Unii chiar pufneau în râs în preajma ei, îşi dădeau ghionturi. Când ea reacţiona în vreun fel, ei spuneau că altul era motivul chicotelilor lor şi inventau ceva pe moment. Rămăsese în caseta redacţională, dar nimeni nu-i mai cerea să facă ceva.
Povestea ei de iubire continua însă. Urmărea telejurnalele, aduna poze, vorbea cu el seara, noaptea, îi asculta şi reasculta discursurile.
La un moment dat însă constată un lucru de care îi era teamă, mai ales după discuţia cu Dora Covrig: Nicolae începuse să îmbătrânească. Întrebă pe o colegă de redacţie, pe Janeta Drăgoi, dacă nu i se pare şi ei că Nicolae începuse să îmbătrânească însă aceasta spuse că nu observase, ei i se părea că nu.
Era clar că numai ea putea observa acest lucru, pentru că ea îl iubea altfel. A luat o fotografie din mai, de la defilarea de la Ziua Muncii şi alta din octombrie, de la Ziua Recoltei şi se prezentă la redactorul şef, Vasile Gălan şi îi expuse problema: Nicolae începuse să îmbătrânească îngrijorător. Dacă în mai nu avea nici un rid, în octombrie avea deja trei riduri. Îşi dădea el seama de situaţie?
Vasile Gălan a rămas cu gura căscată: era ultimul lucru la care s-ar fi gândit. Încercă să îi explice Paulei că aceste lucruri nu intră în sfera de competenţe a revistei, că de aşa aspecte se ocupă alte servicii, compartimente şi persoane. Pe el îl depăşesc.
Paula Cernatov era însă gata să îi facă mărturisiri complete. De asta se apucă să îi explice lui Vasile Gălan povestea cu Maica Domnului Îmbătrânita, cu călugărul care se îndrăgostise de icoană, apoi îi descrise cum icoana îmbătrânise, tare de tot, că nu o mai recunoscuse nimeni şi că ea are proba certă a acestui fenomen pentru că o copie a icoanei respective se află la bunica Dorei Covrig care trăieşte la Vatra Dornei.
Cine era Dora Covrig?
Fata care lucrează la linotip, numai că nu la Munca de partid, ci la Flacăra …
Vasile Gălan a ascultat-o până la capăt pe Paula, a liniştit-o că va anunţa mai sus chestiunea relatată şi că acum e bine să meargă la treabă şi să nu mai spună deocamdată nimănui ceea ce îi spusese lui. Paula a fost de acord.
Ambulanţa a sosit cam într-o oră. Paula Cernatov a refuzat să urce, aşa că a trebuit să o ia pe sus cei doi asistenţi. A dat o mână de ajutor şi şoferul. Nu se împotrivea propriu zis, numai că voia să fie ascultată, pentru că ea voia să afle de unde provenea neînţelegerea. Că o neînţelegere era la mijloc. Nu au legat-o, cel puţin atâta timp cât au fost martori la eveniment colegii de redacţie şi alţii, de pe holurile de la parterul Casei Scânteii.
Doctoriţa de la Spitalul Parhon, care a ascultat-o, a înţeles-o din prima. Da, povestea i se părea interesantă şi deloc deplasată. Dar a asigurat-o că nu e grav, a văzut cazuri şi mai grave.
Ce să fie grav?, ar fi vrut să întrebe Paula, numai că nu mai avu putere pentru că somnul care o cuprinse era aproape un leşin. Injecţia administrată la sosire îşi făcuse efectul.
În spital nu a rămas decât vreo trei, patru zile, pentru investigaţii complete. Nu avea nimic major, poate doar un surmenaj datorat muncii în exces şi o labilitate psihică congenitală. A fost transferată la Glod.
