Un domn simpatic şi inconformist cu care m-am întâlnit pe la Târgu Neamţ cu câtva timp în urmă mi-a întins o carte cu versuri, rugându-mă să o citesc. Şi să scriu, bineînţeles. Dintr-o notă semnată de scriitorul Viorel Sâmpetrean aflu că autorul ar fi din Brusturi, iar din notele de la finalul unor texte din carte mai aflu că ar fi pelegrinat şi pe alte meleaguri decât cele nemţene. Cartea poartă titlul „Ciob de lacrimă” şi a apărut în regie proprie în anul 2013, ca un album de familie. De altfel, asta şi este, un album fără poze. Este al treilea volum al acestui autor, primele purtând titluri la fel de ”sugestive”, precum „Exerciţii de tristeţe” (frumos, dar nu original) şi „Zgomotul tăcerii”. Petrică a adunat în cele peste 200 de pagini versuri scrise cu diferite ocazii, cu entuziasm sau fără, realizând un fel de cronică de familie în care el e eroul principal. Iată ce notează autorul la un final de text: „Da, «Închipuire» – o dedic cu toată convingerea şi dragostea mea, celei mai frumoase, sensibile, inteligente femei, care îmi ghicea gândurile, celei care îndrăgea convingerile mele, bucuriile mele, muzica mea, poezia mea, zâmbetul meu, plânsul meu. În concluzie, acea Femeie pe care n-am întâlnit-o niciodată, dar ştiu sigur că se numea «Închipuire»”. Autorul, darnic, împrăştie cam multe virgule într-o singură frază, unele puse aiurea. Un alt text, „Ziua Crucii”, scris la „Brusturi – 14.09.2000, la inaugurarea troiţei”, conţine, bineînţeles, sfaturi religioase: „Să nu te desparţi creştine / De crucea ce se-nalţă astăzi pentru tine / În dimineaţa când ruga e curată / Şi-n ziua ce-n vâltori te poartă…”. În alt text, „Trunghiul spiritual” autorul cade în metafizică de-a dreptul: „Dimensiunea sacră, în laturile / existenţei, se plasează dincolo / de trup şi suflet. / Triunghiul geometriei plane şi obtuze / ale vieţii, cuprinde unghiuri / incomensurabile şi neînţelese. / Laturile ce guvernează triunghiul / spiritual, spaţiul infinit / sunt: trecutul, prezentul şi viitorul”. Incomensurabile şi neînţelese sunt şi textele acestui volum. Păcat! Pentru că, printre multe vorbe aruncate de-a valma şi virgule unde nu te aştepţi, găsim şi fragmente – e drept, foarte scurte – de poezie adevărată: „Azi stau de vorbă în pustie / Un gând în singurătatea tristă / Devremea mea e prea târzie / Prezentul meu nu mai există” sau „De câte ori privesc marea / văd cum gândurile scufundate / îşi întind mâinile / cerând ajutor…”. Dacă Petrică Tărăboanţă ar fi cerut şi el ajutorul unui lector atent şi intransigent, ar fi publicat o plachetă de versuri, de vreo 30-40 de pagini, onorabilă. N-a fost să fie. (N.S.)
