Francezii sunt seducători, germanii sunt disciplinaţi, riguroşi, japonezii sunt muncitori. Românii cum sunt? Care este specificul nostru naţional?
Zoe Dumitrescu-Buşulenga: Aveam un prieten, călugăr catolic, Dumnezeu să-l ierte! Era fiul de duhovnicie al părintelui Andrei Scrima. Nu ştiu dacă aţi auzit de el. Andrei Scrima a fost un mare om de cultură. El a revenit în ţară ca să moară aici. A fost asistentul lui Anton Dimitriu la Facultatea de Filosofie, la Logică. A studiat şi matematica. A studiat şi medicina. Litere, nu mai vorbesc. A fost profesor 8 ani în Liban, profesor la Saint Serge, la Paris, şi era duhovnic la acea biserică din Belgia, la Cheftogne, unde se slujeşte liturghia şi ortodoxă şi catolică. Acolo a fost prima tentativă a Papei Paul al VI-lea de a uni bisericile. Andrei Scrima era acolo duhovnicul ortodox. Şi Daniel Gelsi fiind acolo şi având duhovnic pe Scrima, băiatul acela tânăr de care începusem să vorbesc, călugărul cel tânăr catolic avea o mare iubire pentru ortodoxie. Şi aşa de mult iubea ortodoxia, încât învăţase româneşte foarte bine. Venea aproape în fiecare an în România. Patriarhul Justinian îi zicea Dănilă şi-l făcuse protosinghel. Şi Daniel venea în fiecare an, în Săptămâna Patimilor, se ducea în altar şi îi fotografia pe credincioşi. Spunea: n-am văzut nicăieri, în viaţa mea, în nici o ţară, în nici o biserică, chiar în cele ortodoxe, atâta credinţă, atâtea lacrimi, atâta dragoste şi atâta durere în sufletele celor care participau la sfintele slujbe ale Săptămânii Patimilor. Şi acest Daniel Gelsi m-a întrebat odată: „Zoe, dar de ce crezi şi îmi spui mereu că poporul vostru are o misiune. Ce misiune are poporul acesta, al vostru?” Eu m-am gândit bine ce să răspund. Era catolic şi foarte deştept. Şi i-am spus, ştii ce, lasă-mă, Daniel, să mă gândesc, să-ţi formulez un gând al meu despre asta. Eram Profesor visiting la Amsterdam şi el era la Cheftogne. A doua zi, dimineaţa, m-a întrebat din nou: „Ei, te-ai gândit, care e misiunea poporului vostru, român?” Am zis, dragul meu, noi suntem aşezaţi la o răscruce de drumuri, la o răscruce de vânturi, şi nu blânde. Noi am fost aşezaţi acolo ca să rezistăm. Noi am apărat. Adu-ţi aminte ce spunea Papa Pius al II-lea, Piccolomini, marele umanist, despre noi. Adu-ţi aminte ce spuneau despre Ştefan cel Mare, Atletul lui Hristos. Aduceţi-vă aminte ce renume avea România în timpul Renaşterii, adică în vremea în care turcii cucereau Constantinopolul, fiindcă noi eram aici cei care stăteam în faţa pericolului. Deci, noi am fost bastionul creştinătăţii. Noi am apărat Europa. Şi nu ştiu dacă ştiţi. Sunteţi toţi tineri şi nu prea ştiţi istoria aşa cum trebuie. La un moment dat turcii au ajuns, înconjurându-ne pe noi, la Viena, şi au început asediul Vienei. Armata noastră, muntenească, era cu turcii. Şi ce să facă bietul Şerban Cantacuzino? Că nu putea să-i trădeze. Îi făceau praf. Trimitea obuze încărcate cu paie. Până în ziua de azi se ţine acolo, undeva sus, pe o colină vieneză, amintirea domnitorului român care a ajutat în felul ăsta la necăderea Vienei, la înfrângerea turcilor, la retragerea turcilor. Deci, vedeţi că noi am fost o trăsătură de unire între Est şi Vest. Noi am fost o ţară de sinteză. Şi vreau să-ţi mai spun ceva, i-am zis. De câte ori, în ţara noastră, a venit un extremism, s-a produs un extremism, într-un fel sau într-altul, fie dinăuntru, fie din afară, el a fost redus la tăcere sau, i-am spus eu lui, el a fost făcut de râs. Mişcarea de dreapta a prins foarte puţin, deşi începuse foarte frumos, s-o spunem drept, pe urmă s-a întunecat totul. Începuse cu o mişcare spirituală şi a terminat penibil politic. Dar, mă gândeam la mişcarea de stânga. A fost vreun român adevărat, în sufletul lui, comunist, chiar dacă era membru de partid? Mă îndoiesc. Şi mai am un exemplu, poate tot de atunci, din pedeapsa de 50 de ani, aşa de grea. Limba rusă era obligatorie din clasa întâi primară şi până în anul al patrulea de facultate. Doisprezece ani se învăţa ruseşte. Nici un român nu ştie nici până în ziua de astăzi nici o vorbă rusească. Este un argument impresionant, fiindcă este palpabil, vizibil. Poporul nostru era un popor (vedeţi că vorbesc la imperfect!) al cuviinţei. Era un popor al măsurii, al cumpătării, era un păstrător al rânduielilor care făceau posibile înţelegerile între o parte a Europei şi cealaltă parte a Europei. Adică, noi am fost, să zicem aşa, prin umanismul acela moştenit. Şi poate şi dacii aveau calităţi. Sadoveanu, în Creanga de Aur, nu ştiu dacă o ştiţi, una dintre cele mai frumoase cărţi ale lui, demonstrează că dacii avea aproape aceleaşi virtuţi cu creştinii, în sensul onestităţii, realităţii, cumpătării şi aşa mai departe. Evident, creştinismul este altceva, este învăţătura dumnezeiască, dar dacii erau cumva pregătiţi să primească creştinismul de la romani şi creştinismul le-a venit prin romani. Şi ne-a venit şi prin Sf. Andrei. De aici, de la noi, au plecat primii episcopi pe care i-am avut în Sciţia Mică, adică în Dobrogea. Betranion, care a participat la un Sinod. De aici a plecat Cassian. De aici, a plecat Dionisie Exiguul, care au fost prieteni cu Sf. Ioan Gură de Aur. Şi când Ioan Gură de Aur a fost dat jos de pe tronul de la Patriarhia Constantinopolului, ei doi au plecat la Papa Honoriu să-l roage să-l repună pe tron pe Ioan, fiindcă era persecutat Ioan de partida adversă. Erau certuri teribile la Bizanţ. Certuri, şi dogmatice şi politice, de toate soiurile. Vasăzică, noi am fost o verigă de legătură, mai tot timpul, după ce am primit acest botez umanist, dinspre apus, de la romani. Şi, bineînţeles, ştiţi, probabil, că argumentele creştinismului nostru, de obârşie romană, sunt primele inscripţii din cimitire. Acolo a fost: Si tibi terra levis! (Fie-ţi ţie, ţărâna uşoară!)… adică se ştie, pentru cine vrea să audă. Trăim într-un moment în care presa, adică tot ce se cheamă mass-media, televiziunea, spune fiecare cam ce vor. Manualele sunt aşa cum sunt. Sunt şi nu sunt. Am auzit de un manual de istorie. Am avut un interviu la tv şi m-au întrebat ce părere am despre manualul respectiv. Am spus, nu-l cunosc. Domnul Cernăianu era atunci ministru, adjunct la învăţământ, şi-l prezentase. Zic, e un pretext extraordinar. Eu am fost informată de prietenii mei că, despre Ştefan Cel Mare, erau vreo două pagini, despre Mihai Viteazul, vreo cinci rânduri, iar despre d-na Esca de la tv erau treizeci de pagini. Şi atunci, am spus, staţi puţin, ce istorie e asta? Unde sunt acei factori care trezesc în noi viaţa anterioară a neamului? Unde sunt? Şi de Sarmisegetuza se spunea ceva? Mi se pare că nimic. De tezaurele noastre, se spunea ceva? Nu se spunea nimic. Ba, se pare că şi acum se distrug şantiere întregi de arheologie, care fuseseră făcute între cele două războaie. Lucruri admirabile. Sau, am văzut că s-au descoperit nişte monede acum câteva zile. Străvechi. Şi era o poză mică în „Adevărul”, erau aşa vreo 10-15 acolo. Păi, orice ţară ar fi făcut dintr-o chestie ca asta, dintr-un tezaur ca acesta, ar fi făcut o treabă nemaipomenită, fiindcă asta întăreşte rădăcinile. Noi nu ştim ce facem. Ne acoperim rădăcinile. De ce o facem? Nu ştiu. Din ordinul cui o facem? Nu ştiu. Noi, românii, să ne prostim chiar în halul ăsta, încât să ne tăiem creanga de sub picioare. M-aş mira.
A consemnat Gheorghe SIMON
