Modest, timid peste marginile fireşti, dar trădat de străfulgerările unei priviri când ironice, când complice, când comprehensive, Cristinel Prisecaru este un artist plastic cu multiple disponibilităţi: este un iconar, activitatea sa artistică, fişa personală numărând expoziţii de icoane la Iaşi, Tecuci, Roman, Bârlad sau Piatra-Neamţ, (expoziţii de grup sau personale – îndeosebi în perioada 2000-2006); un foarte bun grafician, ilustrând cărţi (Paznicii pereţilor de Cornel Paiu, Moartea florii de iasomie de Iuliana Ivan, asigurând grafica pentru revista Clepsydra-Roman), participând în această ipostază la mai multe expoziţii unele chiar personale la Roman sau Piatra-Neamţ, artist plastic sigilograf şi heraldist (stema Romanului îi aparţine din 2008), muralist cu acte în regulă (în 1998 a început Şcoala de Pictură Bisericească în cadrul Patriarhiei Ortodoxe Române, Bucureşti, iar între 1997-2002 a fost student la Facultatea de Arte Plastice Decorative şi Design din cadrul Universităţii de Artă „George Enescu”, Iaşi, secţia pictură murală), caricaturist (portretul-caricatură a lui Helmut Kohl este antologic) şi nu în ultimul rând pictor de şevalet.
Realizarea cea mai importantă de până acum mi se pare însă pictura mozaic, artistul plecând de la un pointilism postimpresionist şi ajungând ca efect la mozaicurile de Ravenna sau Pompei. Mă voi opri doar la trei asemenea realizări: un Inorog, de două ori fabulos, desprins parcă dintr-un codex medieval, o anluminură devenită uriaşă prin muralismul mozaicului, o incredibilă Maică a Domnului unde sentimentul religiosului se converteşte într-un inedit transcendent unindu-se cu realizarea artistică de o răbdare şi o minuţie neobişnuite, rod parcă al meditaţiei în liniştea şi răcoarea unei mănăstiri şi o posibilă ilustraţie la 1001 de nopţi, unde intensitatea, dramatismul, dar şi sentimentul răsăritean al divanului se întâlnesc fericit şi vectorial.Icoanele sale pe lemn sunt la nivelul cel mai înalt, aşa cum odinioară erau icoanele de Războieni, Râşca şi Văleni, iar acum excelează artişti precum Ioan Popei sau Dumitru Mosor (şi desigur şi alţii, Neamţul având o adevărată şcoală de iconari). Icoanele se impun prin fineţea execuţiei ele fiind realizate în tiparele canonice stabilite de Dionisie din Furna. Sfinţii sunt primari, vechi, par a veni din începuturile creştinismului, provenind din sihaştri, pustnici, cu chipuri împietrite de suferinţă asumată, dar şi reflex al grotelor în care s-au retras. Uneori, ca în veritabile miracole, imaginile de sfinţi apar ca autopictate, pe scoarţe de copaci sau în tăietura unei buturugi. Aurul pare mâncat de timp şi e patimile altora.
Pictura pare murală, străveche, asemenea celei din Dobrogea. Isus pantocrator apare discret, cu degete delicate închise în omega (eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul), cu ochii larg deschişi, senini, fără vreo urmă de ură sau de răzbunare. Atunci când poartă o cunună de spini drept coroană, Isus pare a comprima toată durerea şi compasiunea. Un sfântul Ioan cu aripi îşi poartă propriul cap pe timpsie, ofrandă adusă luxurii, dar şi speranţei, sacrificiului. Mulţi dintre sfinţi poartă coafuri şi armuri romane, semn că ne aflăm la începutul creştinismului. Sixtinele sunt puţine, dar personale, dominând roşul permanent, nu albastrul. Alteori pictorul se reîntoarce la pointilismul său, un mozaic mărunt, cum spuneam „de Ravenna”.
Lucian STROCHI
