Carmen Cărăuşu a evoluat spectaculos de la o expoziție la alta (din păcate prea rare, prea discrete, prea lipsite de o publicitate agresivă), dezvoltând câteva teme și motive plastice pe care și le revendică din ce în ce mai mult, pentru a deveni, poate, metafore obsedante. O primă reușită certă o reprezintă natura statică, unde artista a devenit personală, evitând totuși manierismul.
Florile lui Carmen sunt stranii, hibride, sfidând natura naturata, ca şi cum pictoriţa ar altoi flori de vis cu flori reale, amintind de floarea-soarelui, dar şi de gherghine (dalii) sau de crizanteme (se reţine o admirabilă natură statică, cu o carte roşie, o pară, o cană şi un vas „vărgat” în care se răsfaţă cinci asemenea flori generoase, unde un galben crom rimează şi ritmează cu umbra arsă de pământ, dar şi cu griuri calde, fin distilate). Tot sub semnul straniului, dar şi al miraculosului, se află o altă natură statică, în care subiectul plastic (o oală cu garoafe roşii şi alte flori mov) este mult deplasat spre stânga, dar important rămâne fundalul, un vârtej, un turbion, un capăt de tunel oranj, dar care, paradoxal, nu ne înspăimântă, ci ne linişteşte).
Tot o natură statică neliniștitoare e cea cu un şervet alb, ca în picturile lui Chardin, cu crizanteme albe şi galbene, cu câteva fructe şi câteva vase smălţuite, tablou amintind și de compozițiile lui Theodor Pallady, o lucrare de un echilibru total, Această constantă stranietate a picturii lui Carmen Cărăuşu o regăsim şi în peisaje: unul dintre cele mai cunoscute posibile din Piatra (Curtea Domnescă) e traversat de arbori rari, dar fermi, ca într-o savană (inutil să mai vorbim de dominanta de galben, bordată de roşu şi de violet). Se reține tentația galbenului crom, fie că e vorba de flori tradiționale, fie imaginate. Există o dinamică a privirii, o citire obligatorie, cu diagonale precis delimitate, un parcurs pe care artista îl propune, incitant, într-o complicitate liber consimțită cu privitorul.
Lucian STROCHI
