baghiu

– dialog cu scriitorul Vasile Baghiu

– Ce părere ai despre revizuirile literare făcute după 1989? Au avut ele urmări sau doar ar fi trebuit să aibă?

– După 20 de ani, mi se pare evident că revizuirile s-au făcut destul de anemic. Inerțiile sunt mari, mai ales că sistemul dinainte de 1989, cu oamenii lui, a rămas pe poziții, inclusiv în literatură, în cultură. Vedem aceeași tehnică (foarte bine pusă la punct) a susținerii programate doar a câte unui scriitor sau poet dintr-o generație și a marginalizării celorlalți. În general sunt susținuți autori care, chiar dacă nu lipsiți de talent, nu pun probleme de nici un fel sistemului. Se creează astfel impresia de sărăcie a ofertei literare românești, care îndepărtează, ca o consecință secundară, publicul românesc de autorii români și ține la distanță, încă, publicul internațional de literatura română. Mi-am dat seama de acest fenomen văzând cum în Germania și în alte țări din Vest există câteva zeci de scriitori de primă mână (nu unul sau doi ca la noi!) și cum toți au parte de atenția editurilor mari, a presei și a publicului, cum toți sunt considerați vedete literare. La noi se merge, cum spuneam, pe unul sau doi autori, iar restul, deși cel puțin la fel de valoroși, se zbat în eforturi individuale de afirmare în care motivațiile se tocesc și energiile sunt cheltuite în van. Prin proiectul care vizează literatura română contemporană, „Editura Polirom” pare singulară în încercarea de a compensa și corecta această deficiență de sistem, însă e nevoie ca acest tip de efort să vină din mai multe direcții. Revenind la revizuiri, ele sunt, la rândul lor, descurajate. Nici acum, de exemplu, marele scriitor Paul Goma (acest “Soljenițîn al românilor”) nu are parte de recunoașterea pe care o merită, iar criteriile invocate sunt în general extraliterare. Tot așa, în sens invers de data aceasta, unii critici și scriitori de seamă de azi își fac un titlu de glorie din minimalizarea și demitizarea lui Mihai Eminescu. Așadar, nu numai că nu sunt recunoscute valorile care au fost ostracizate atât de regimul comunist cât și de cel care i-a urmat, dar se încearcă și distrugerea valorilor clasice. În aceste condiții, despre ce fel de revizuiri să mai vorbim?

– Cum caracterizezi instituţia premiilor literare din România? Ce ar trebui făcut pentru îmbunătăţirea statutului acesteia?

– Mai întâi să observăm că, în general, recunoașterea meritelor oamenilor în România este în suferință. Sunt niște probleme, de exemplu, cu recunoașterea meritelor reale ale angajaților prin instituții, organizații și unități economice, în sensul că se merge încă pe triada comunistă „pile, cunoștințe, relații”. În școli a fost înlocuit sistemul notelor cu sistemul calificativelor, care nu mai distinge între elevii foarte buni și cei mediocri, ceea ce nu este deloc pedagogic, iar faptul că lucrul aceasta se întâmplă în ciclul primar devine poate și mai grav pentru că în această perioadă își fac copiii primele reprezentări despre muncă și recompensă. Mai mult, partidele politice nu par să funcționeze pe criteriul meritocrației, ci pe acela al banilor și al traficului de influență. Aceasta fiind atmosfera în societate, nu trebuie să ne așteptăm la prea multă corectitudine și transparență nici în legătură cu premiile literare. Ne comportăm ca adulți așa cum am fost crescuți și educați de familie, școală și societate. Ca să nu fiu înțeles greșit, trebuie să spun că, deși nu sunt printre răsfățații premiilor în România (am primit și eu premii, dar mai rar), sunt în stare să mă bucur pentru ceilalți, pentru că știu că un premiu e întotdeauna binevenit. În ce mă privește, din păcate sau din fericire (nu știu cum să spun), până acum m-am bucurat, dacă mă gândesc bine, de mai multe recunoașteri de „afară” (burse, invitații la lecturi publice) decât în țară, iar asta s-a întâmplat în condițiile în care reacțiile critice la cărțile mele au fost dintre cele mai bune aici în țară. Este posibil ca totul să fie și din cauză că nu fac parte din vreo grupare sau „gașcă literară”, iar opiniile mele nu au fost niciodată obediente sau circumstanțiale. În același timp, nu pot să nu observ cum unii devin un fel de abonați la premii și totul merge în baza mecanismului infailibil „anul acesta sunt eu în juriu și te premiez pe tine, anul viitor ești tu în juriu și mă premiezi pe mine”. Mai mult, mi se pare că unora din conducerea Uniunii Scriitorilor le face plăcere să-i transforme pe scriitorii români în niște visători atunci când oferă premii de zeci de mii de euro unor scriitori din afară în timp ce pentru cei din țară au aerul că se scotocesc prin buzunare, în timp ce revistele literare sucombă, în timp ce colaborările nu sunt plătite nici măcar cu un e-mail de mulțumire. Poate să pară ușor deplasat, dar e ca și cum niște părinți oferă mese bogate unor musafiri sub ochii copiilor care mor de foame. Este un sindrom al sărăciei ultragiate devenită obediență țanțoșă. Rezultatul este disprețul și mila (neexprimate, firește) a celui onorat astfel. Ce se poate face? Ei bine, ar trebui, cred, ca juriile să fie alcătuite dintr-un număr cât mai mare de membri pentru a se evita “aranjamentele”, iar nominalizările să aibă timp să fie discutate în presă şi în mediile online.

A consemnat Nicolae SAVA

2 COMENTARII

  1. În ceea ce priveşte premiile literare, dl Vasile Baghiu are dreptate, Există o adevărată “rotaţie” a celor premiaţi, iar componenţa juriilor care distribuie aceste premii spune cam totul despre “afinităţile” celor “aleşi”!

Comments are closed.