Gavril Vatamaniuc

Sub acest titlu, publicăm în câteva episoade fragmente din mărturisirile emoţionante, ilustrând personaje şi momente incredibile dintr-o irealitate care e încorporată în istoria noastră, ale unui erou al Rezistenţei armate din munţii Bucovinei, Gavril Vatamaniuc, care, la 78 de ani (când s-a născut cartea), avea o memorie incredibilă. A trecut la cele veşnice în anul 2012. Interlocutorul său, scriitorul Constantin Hrehor, preot paroh la Grăniceşti, Suceava, a adunat paginile acestui lung interviu într-o carte, “Muntele mărturisitor”, apărută pentru prima oară la Editura “Timpul” în anul 2002.

După câtva timp am avut norocul să fiu detaşat la Medgidia. Odată ajuns acolo, se înţelege, primul gând al meu a fost la întâlnirea ochilor verzi. Am căutat-o şi, la intervalele care se nimereau între cursele trenurilor, o vizitam; am petrecut împreună multe momente diurne şi nocturne. În Medgidia aveam o misiune grea – blocarea transporturilor de alimente care se scurgeau din Dobrogea spre Moldova. Moldovenii şi mărfurile lor erau puşi sub interdicţie, sub acuzaţia că fac speculă, majorând inadmisibil preţurile la produse. Adevărul evident era însă altul: oamenii, trecând prin coşmarul secetei şi al foametei, se aprovizionau pentru anul care urma. Eu, fiind bucovinean, am căutat să fiu mai tolerant cu fraţii mei din Moldova şi în aceste condiţii, mai puţin zelos faţă de autorităţi. Dar autorităţile, vigilente, nepăsătoare la foamete şi sărăcie, luându-şi măsuri de prevedere, au făcut un nou baraj la podul de peste Dunăre; ce scăpa de la noi, se descărca acolo. Maricica Voinea nu locuia departe de gară. Mai mult decât atât, aflasem că tatăl ei era chiar agentul sanitar al sindicatului acestei unităţi. L-am cunoscut: un om masiv, răutăcios, cu un caracter pe care l-a moştenit întru totul fiica lui – frumoasă ca o zână dar extrem de perfidă, ca o viperă. Prietenia noastră nu a durat. Ce-am câştigat eu din această relaţie pasageră a fost lămurirea stratagemei cu porumbul ciudat tratat, semnificativ subliniată şi de fată, şi de tatăl ei, agentul sanitar. Comuniştii nu urmăreau ca popoarele supuse dictaturii roşii să aibă posibilitatea de a cunoaşte şi altfel de viaţă, să aibă acces la lumea liberă, la civilizaţie. În popor se ştia însă de multă vreme că America este o putere mondială, un conglomerat de state evoluate, bogate şi cu posibilităţi de ajutorare a ţărilor cu economie precară, secătuite de război. Deşi eram abia în ’46-’47, la începutul orânduirii comuniste, mulţi dintre noi ne-am orientat speranţa în America, în americani intuind eliberatorii din cătuşele bolşevismului care creştea tentacular în Europa… În plus, veteranii războiului, cei întorşi din Rusia aduceau mărturii cutremurătoare care, analizate, demonstrau clar că fericirea nu poate veni dintr-un spaţiu sovietic; cei 60 de ani de experimente comuniste în spaţiul rusesc nu ridicau la orizont nimic optimist. Dacă pe propriul lor pământ s-au înregistrat rateuri catastrofale, ce era de aşteptat la noi?!” (va urma)