gellu dorian

Gellu Dorian: „Grupul de la Durău a însemnat mult pentru toţi membrii lui”

“La început, «grupul» a însemnat doar o întâlnire a prietenilor, a acelora care s-au privit cu atenţie în timp, la diverse întâlniri, cum au fost, în special, «Colocviile de Poezie» de la Târgu Neamţ, şi şi-au spus că ar fi bine să se întâlnească undeva, la o cabană din Munţii Neamţului. Ideea unor astfel de întâlniri îşi are originea într-o mai veche propunere a regretatului poet Aurel Dumitraşcu. Ideea a preluat-o prin anul 1992 Adrian Alui Gheorghe, care, în timp, s-a îngrijit cu atâta dăruire de opera poetului plecat de tânăr dintre noi. A ales chiar cabana la care să ne întâlnim, cea propusă, pe când trăia, de Aurel Dumitraşcu – Cabana UFET de la Durău, fratele lui Aurel, John, fiind inginer silvic, înlesnind întrucâtva accesul în acea cabană. Prima întâlnire a fost fără prea multe pregătiri. Nu am participat. Asta se petrecea în 1993. Grupul nu era compact, dar se cristaliza. În 1994, am fost invitat şi eu de către Adrian Alui Gheorghe. Eram următorii şi aceştia au rămas până în 2001, când, Liviu Ioan Stoiciu s-a retras: Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Nicolae Sava, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu, Doina Popa şi Gellu Dorian. La care, fiind o întâlnire de prieteni, erau prezente soţiile şi copii. Armonia, astfel, era asigurată şi sudarea grupului s-a făcut în scurt timp. În primul rând, ne întâlneam câteva zile la final se săptămână, de câte ori se ivea posibilitatea. Ne adunam la Piatra Neamţ, la Adrian şi Radu, apoi, cu o dubiţă, ne deplasam la cabana de la Durău. Astfel izolaţi, dependenţi de mijlocul de transport, stăteam acolo şi ne împlineam voinţa de a comunica, de a ne face planuri, de a socializa, cum se spune mai nou. Asta a însemnat, în primul rând «Grupul de la Durău», care nici măcar nu a fost botezat aşa de la prima întâlnire, ci pe parcurs, când el a intrat în atenţia altora, iar noi am conştientizat importanţa lui. În al doilea rând, dacă este să luăm în calcul că toţi eram literaţi, grupul trebuia să însemne şi o remarcă de această nuanţă. Şi a însemnat foarte mult pentru toţi membrii grupului. S-au eliminat, din capul locului, ierarhiile. Nu că ele nu ar fi existat şi nu există încă. Nu acesta era scopul nostru, de a ne diferenţia, ci de a ne simţi foarte bine peste toate câte se întâmplau în jurul nostru. Unii dintre noi aveam mai mult succes, eram mai prezenţi în edituri, în presa literară, în atenţia criticilor. Nu am dorit să facem, unul pentru altul, trafic de influenţă. Nici nu se putea, nici nu a fost cazul. Fiecare, din acest punct de vedere, a mers pe cont propriu. Unii aveau edituri, conduceau reviste, organizau colocvii, concursuri literare, alţii doar participau la proiectele unora sau celorlalţi. Suficiente motive pentru a ne orienta discuţiile de fiecare dată când ne întâlneam şi spre «cultura vie», la a cărei viaţă participam şi noi destul de activ. O altă alternativă, cel puţin din punctul meu de vedere, dar cred că şi al celorlalţi, nu ne doream să devenim un punct de atragere a atenţiei asupra noastră, pentru că totul decurgea foarte bine, iar prezenţa grupului în conglomeratul mare şi divers al breslei devenea evidentă: unele întâlniri ale noastre adunau şi alţi scriitori, care, privind din afară, au dat însemnătatea pe care noi, atunci, nu o cuantificam, dar care, peste ani, odată cu apariţia «Caietelor de la Durău», a devenit o marcă”.

A consemnat Nicolae SAVA

Articolul precedentLună plină la Condor
Articolul următorCardiologia s-a mutat în casă nouă