Adrian Alui Gheorghe: „«Grupul de la Durău» e, în fond, o formulă de alint pentru un exerciţiu de prietenie literară şi nu numai”
Grupul de la Durău s-a aflat în aceste zile la… Durău. Acesta va împlini în această toamnă 20 de ani. Cum a văzut acest grup – din care face parte încă de la început, fiind un iniţiator al lui – l-am întrebat pe scriitorul Adrian Alui Gheorghe. Iată răspunsul:
„Într-o lume aflată mereu în conflict, la nivel planetar dar şi la nivel interuman, local, unirea şi reunirea noastră la Durău, periodic, însemna o evadare de pe frontul realităţii noastre imediate. Nu am premeditat în privinţa frecvenţei întâlnirilor, a duratei de realizare a acestor întâlniri. Limpede a fost doar componenţa grupului care a fost făcută pe baza unor afinităţi verificate în (de) timp, numărul de locuri a fost fixat de conformaţia cabanei la care ne întâlneam, pe care o obţineam pe gratis de la UFET, apoi a contat disponibilitatea fiecăruia de a se integra într-o formulă care nu impunea reguli stricte, ci doar posibilitatea de a participa la întâlniri. Muntele Ceahlăul, care îşi lasă umbra peste Durău, a fost un argument, dacă ai fost doar o singură dată în preajmă, ţi se face mereu dor şi revii. Şi astfel revenim acolo sau revenim «în spiritul şi în numele Ceahlăului» în alte locuri din preajmă, de vreo 20 de ani. «Grupul de la Durău» e, în fond, o formulă de alint pentru un exerciţiu de prietenie literară şi nu numai, verificat în vreo două decenii, cu suişuri şi coborâşuri, dar egal în admiraţie pentru valoarea fiecăruia cînd a fost cazul, cu amendări fireşti, când situaţia a impus-o. De la grupul de bază la invitaţi, ca să enumăr aici pe câţiva: Luca Piţu, Radu Săplăcan, George Vulturescu, Ion Zubaşcu, Florin Săsărman, Ioan Ţepelea, Christian W. Schenck, Lucian Vasiliu, Valeriu Stancu, Vasile Spiridon, Gheorghe Mocuţa, Marin Mincu şi alţii, cred că lista în sine vorbeşte despre un dinamism al ideilor care ne-au atins, despre intersecţia literară pe care am realizat-o conştient sau inconştient. Oricum, am trăit. Durăul fiind sub muntele Ceahlău, orientarea poetică, literară a grupului era una specifică: spre vârful muntelui, spre pisc! Glumesc, evident. Nu a fost vorba de fixarea unei ideologii literare, nici pe departe, am venit fiecare cu combustia lui literară şi cu disponibilitatea de taifas. Umorul a fost primul liant, cred că niciodată bancurile nu au sunat mai bine şi mai artistic, decât la aceste întruniri. Şi anecdotele literare. Fiecare şi-a transformat viaţa lui într-o poveste, la acele întâlniri. Dacă întâlnirile au avut şi «o componentă» literară, dimensiunea, consistenţa şi importanţa ei o vor judeca cei care au timp şi chef să o facă. Dacă se va găsi cineva…! Dincolo de asta, nu noi, cei implicaţi, putem judeca nivelul a ceea ce a fost şi a ceea ce am provocat, ci «memoria» locului, a momentului literar. În lumea noastră dezbinată din societatea românească, din lumea artistică plină de genii «neînţelese de comeseni», gruparea şi întrunirile ei periodice au stârnit curiozitatea, invidia uneori şi chiar au provocat atacuri şi insidioşenii proprii lumii noastre balcanice. Unii aveau impresia că în interiorul grupului facem politică, literară sau de altă natură, de asta am avut spioni care s-au infiltrat o seară, două, între noi şi au rămas dezamăgiţi de faptul că noi nu puneam ţara la cale, nu împărţeam funcţii, premii, influenţe. Trăiam pur şi simplu. Sărbătoream cărţile noastre şi pe ale confraţilor. Sărbătoream familiile care îşi permiteau să accepte, mai ales la început, că nu toată lumea românească a intrat să gâfâie în maratonul capitalismului sălbatic. Gruparea a căpătat şi o «dimensiune literară» abia când am scos revista «Caietele de la Durău», cele 6 numere nu pot să nu însemne ceva, măcar în istoria Durăului şi, în acelaşi timp, în biografiile fiecăruia dintre participanţi. Revista există, e concretă, a fost comentată. Personal am dezavuat ideea de gaşcă literară în orice moment, de asta cred că grupul a fost format din oameni liberi care nu şi-au încărcat conştiinţa cu lucruri şi fapte discutabile. Nu cred că ar avea cineva argumente în acest sens. «Caietele de la Durău» nu au avut un rol premeditat, dar au intrat în dialog cu confraţii din ţară, au atras atenţia asupra unei modalităţi absolut noi de a face literatură pe suportul prieteniei, al unei gratuităţi asumate, înţelese. Faptul că un Ion Cocora ne-a atacat la baionetă în nu ştiu ce revistă («Literatorul», cred), revenind obsedant, faptul că alţi comentatori au scris la superlativ despre revistă şi despre coerenţa grupului, înseamnă că «aventura» noastră e şi ea vreo virgulă pe retina vremii, dacă e să folosesc vorbe preţioase”.
A consemnat Nicolae SAVA
