* interviu cu poetul Daniel Corbu
– Daniel Corbu, crezi în destin? Te consideri un predestinat?
– Asemenea grecilor de altădată, mi se-ntâmplă să cred în destin. Casa copilăriei mele de la Vânătorii de Neamţ, e în dreptul Cetăţii Neamţului, la câţiva metri de Ozana, devenită celebră prin pana lui Creangă. Astfel, bălăcit toată copilăria prin ştioalnele Ozanei, pe la zece ani realizam că mă aflu între puncte fierbinţi ale culturii noastre: la Mănăstirea Neamţ scria Mihail Sadoveanu (pe care l-am văzut în 1960, la inaugurarea Căminului Cultural din Vânători, ce-i poartă numele), că la o azvârlitură de băţ de casa noastră, la Humuleşti, s-a născut Creangă, iar mai târziu aveam să aflu că doar la 10 km, la Ghindăoani, s-a născut Vasile Conta, junimist ieşenizat, rămas până azi, prin teoria ondulaţiunilor, cel mai original filosof al nostru. Cultural vorbind, am fost norocos. Eram un copil firav (la spartani m-ar fi aruncat în prăpastie!) şi, la 10-12 ani, pe când începeam să mâzgălesc hârtii, nu mă puneau la muncile câmpului. Citeam. Asta a fost cea mai mare preocupare şi fericire a mea. După cum bine știi, era şi mai este (deşi descompletată de comunişti prin anii cincizeci) o bibliotecă imensă la Vânători-Neamţ, păstrată de pe vremea când naşul meu, Gheorghe Popescu, era dirigintele şcoalei, şi de aici, de la bădia Costică Oancea, blândul custode, împrumutam, ca și tine, cărţi. De pe atunci mă gândeam că dacă ar exista meseria de cititor, aş fi cel dintâi. De aceea, nu mă mir că pe la treizeci de ani, împreună cu Aurel Dumitraşcu, Dan David şi alţi anahoreţi, poate pentru a da cu tifla veleitarilor care mai mult scriau decât citeau, am vrut să înfiinţez Uniunea Cititorilor din România.
“Atras de inovațiile lingvistice ale lui Nichita”
– Talentul te-a impus în literatură. Totuşi, cine sunt scriitorii care te-au ajutat, la modul propriu, să devii scriitor. Cui i-ai rămas dator?
– Mi-i dat să cred în poezie nu ca într-o profesiune ci ca într-un miracol. Un miracol care ți-e dat sau nu. Asta și pentru convingerea mea de-o viață că a scrie poezie fără inspirație, adică prin inginerie textuală, e o lipsă de bun simț. Iar relația cu poezia o consider la fel de intimă ca aceea cu misterul sau cu Dumnezeu. Însă, cu adevărat, odată ajunsă pe hârtie ca text literar, poezia trebuie susținută. Primele poeme mi le-a publicat Constanța Buzea în revista Amfiteatru, de adevăratul debut într-o revistă (1979, România literară, care apărea săptămânal în 50.000 de exemplare) se face vinovat Laurențiu Ulici, iar de o susținere aplicată m-a bucurat poetul Cezar Ivănescu. Îmi amintesc bine că el a scris despre un manuscris al meu din 1981 ca despre o carte apărută. Iar în 1984, când mi-a apărut prima carte, Intrarea în scenă, scria în revista Luceafărul: ”Poet impecabil, născut iar nu făcut, venind din zona mitică a Moldovei, constructor de metaforă epatantă și parabolă șocantă, cu o încredere în puterea magică a poeziei pe care o au doar cei aleși, Daniel Corbu atacă temele mari cu o uimitoare forță a tragismului, care-l personalizează și-i conferă originalitate.” Sigur, eram student la București în anii 1978-1983, am cunoscut pe marii poeți ai generației 60 (Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Grigore Hagiu), dar eu am fost atras în special de inovațiile lingvistice ale lui Nichita Stănescu (cu care-am și băut cîteva votci!) și de tragismul netrucat al lui Cezar Ivănescu.
A consemnat Nicolae SAVA
