Actriţa de teatru şi film Carmen Galin (68 ani), a apărut timp de trei stagiuni pe scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ (1967-1970), “Omul cel bun din Sîciuan”, în regia lui Andrei Şerban, fiind una din piesele de referinţă în care a jucat în anul 1968. Căsătorită o vreme cu regizorul Dan Piţa, absolventa promoţiei 1967 a IATC Bucureşti s-a retras din viaţa artistică în urmă cu 20 de ani, când şi-a refăcut viaţa alături de omul de afaceri Dan Schneider, decedat în 2013. (A. MOISE)
“Când aţi descoperit teatrul?
– Nici până acum cred că nu l-am descoperit pe deplin şi dacă fac meseria aceasta o fac pentru că îmi place imens şi pentru că am crezut – sau cred în continuare – că aş putea să fac şi eu ceva care să fie cât de cât la nivelul teatrului pe care am început să-l descopăr…
Aţi avut o pasiune statornică pentru acest gen de artă?
– Întâmplător am dat examen de admitere la teatru. Am vrut să dau examen la arhitectură, am făcut cursuri de pregătire pentru regie şi… am intrat la clasa de actorie! Totul s-a întâmplat aşa… foarte, foarte repede, încât m-a surprins chiar şi pe mine. Am trăit foarte mult în teatru: când eram mică aici îmi făceam şi lecţiile; cu alte cuvinte, mă sculam şi mă culcam în teatru. Aşadar, cu atmosfera eram obişnuită. Dar pasiunea adevărată pentru teatru a venit numai atunci când am jucat pentru public; asta s-a întâmplat când eram în anul III de facultate şi am apărut două stagiuni la Teatrul Mic în spectacolul «Simple coincidenţe», spectacol care mi-a adus nişte satisfacţii uriaşe, pe care, chiar dacă nu le recunoşteam atunci, acum le simt, pentru că le-am trecut printre amintirile foarte dragi.
În ce împrejurări s-a realizat opţiunea dv. pentru teatrul din Piatra Neamţ?
– Prima repartiţie am primit-o la radio, ca redactor; am refuzat-o pentru că mi se părea caraghios să fac o meserie pentru care nu m-am pregătit şi să rămân cu acest preţ în Bucureşti. Jucând doi ani la Teatrul Mic, mi-aş fi dorit, desigur, să rămân în acel colectiv, pe care-l cunoşteam foarte bine. N-a fost uşor să mă împac cu gândul că nu voi mai fi acolo şi m-a speriat puţin ideea de a veni tocmai aici, la Piatra Neamţ. Am ales totuşi Teatrul Tineretului şi am venit la Piatra Neamţ – sunt trei ani de atunci – Mitică Popescu şi cu mine – coborând din tren într-o dimineaţă mohorâtă, în care gara şi oraşul păreau pustii. Ne-am prezentat la teatru şi – de atunci – n-am mai plecat…
Care este idealul dv. în teatru? Activitatea la Teatrul Tineretului corespunde acestui ideal?
– Cred în trei lucruri în ceea ce priveşte teatrul: sinceritate totală, fanatism total şi o stare permanentă de trezie – o stare pe care aş numi-o «cantonament spiritual» şi ar presupune trăirea teatrului «24 de ore din 24 posibile». De aceea, m-am bucurat să fac parte din colectivul artistic al Teatrului Tineretului, care este o adevărată şcoală de teatru, aşa cum îl înteleg eu.
Când aţi făcut cel mai dificil pas în viaţă?
– La noi se face cunoştinţă cu un om de două ori: o dată când te prezinţi prima dată la teatru şi dai mâna spunând cine eşti, şi a doua oară când eşti pus în situaţia să faci prima lectură a unei piese în care eşti distribuit alături de viitorii colegi de replică. Cea de-a două situaţie este copleşitoare, fiindcă îţi deschizi sufletul pe «masă» şi ceilalţi te cunosc. De aceea, cred că cea mai înspăimântată m-am simţit atunci când am făcut prima lectură a unui text de piesă alături de nişte «mari» cum sunt George Constantin, Ionescu Gion, Neamţu Ottonel, sub privirile unui regizor de talia lui Ion Cojar.
Experienţa dv. în film va rămâne doar o simplă «cochetărie» cu a 7-a artă?
– În teatru totul merge «şnur»; pe platoul de filmare momentele de trăire sunt punctate de pauză şi ţi se cere apoi să revii la aceeaşi intensitate. După un exerciţiu, se poate ajunge uşor la treaba asta, devine un act reflex. Şi poţi să o faci din ce în ce mai bine. De altfel, cred că a face film este mai uşor decât a face teatru. Mi-ar plăcea să fac şi film. Până acum abia am bănuit puţin gustul filmului şi cred că dacă aş mai face o încercare, sau două, probabil că mi-ar plăcea şi mai tare şi m-aş simţi mult mai bine pe platou. Pentru mine, ceea ce am făcut până acum în film nu mi-a adus satisfacţia unui succes; a fost ceva mai puţin decât mediocru…
Ce vă doriţi în viaţă?
– Îmi doresc foarte mult ca viaţa mea să nu devină monotonă: să am mereu emoţii – şi deziluzii şi satisfacţii. Nu fiindcă aş fi pregătită să le întâmpin, dar chiar dacă mă surprind îmi fac plăcere. Suferinţa e urmată întotdeauna de bucurii, bucuriile sunt şterse de necazuri, dar asta nu mă deranjează. Cu cât vor fi mai multe surprize, cu atât va fi mai bine pentru mine, fiindcă mă călesc. N-aş vrea ca viaţa mea să devină monotonă, să mă blazez. Deocamdată lupt prin voinţa şi tinereţea mea, prin optimismul meu”. (Constantin Bostan, Ceahlăul, miercuri, 1 iulie 1970).
