vasile muraru

Cel mai important actor român pe care l-a dat judeţul Neamţ, după cel de-al doilea Război Mondial, Vasile Muraru, împlineşte astăzi 57 de ani. Născut la Piatra Neamţ, dar originar din Doina (Girov), Vasile Muraru a făcut studiile primare în comună, cele liceale la „Petru Rareş”, după care a absolvit (la clasa profesorului Dem Rădulescu) Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Are în spate o bogată activitate teatrală şi de film (peste 20 de filme, cu cei mai importanţi regizori români), devenind repede unul din cei mai îndrăgiţi actori de revistă români. Este autorul unor cuplete politice extrem de populare, cele multe dintre cele relizându-le în colaborare cu alt mare actor de comedie, Nae Lăzărescu, jucate pe scena Teatrului „Constantin Tănase”, prin numeroasele turnee în ţară şi în străinătate, sau pe micul ecran. Zilele trecute aflându-se la Piatra Neamţ, i-am „smuls” un interviu, un interviu promis încă din vara trecută. Doar o mică parte din acesta îl publicăm astăzi, la ziua sa aniversară.

– Vasile, în primul rând îţi urăm LA MULŢI ANI! În al doilea rând, înainte de întrebările serioase, una de încălzire: Nasul cu care te-ai născut nu ţi-a creat complexe. Unor actori, precum Birlic de exemplu, nasul le-a purtat noroc. Ţie ţi-a purtat noroc sau ţi-a creat probleme în viaţă?

– Nasul… ce pot să spun, mulţumesc lui Dumnezeu care mi l-a dat. Cred că am avut un pic de complex prin adolescenţă, dar apoi mi-a dispărut pentru că am realizat că principalul lucru în viaţă este să fii sănătos. Figura contează mai puţin, iar dacă îţi aduce şi noroc e bine, foarte bine. Fiecare om e pe pământ aşa cum l-a lăsat Dumnezeu. Cândva chiar am fost tentat să-mi fac şi o operaţie estetică dar mi-am dat seama că nu are rost. Ţin minte că prin liceu îmi puneam mâna în dreptul nasului ca să nu vadă fetele că e puţin mai proeminent. Cu timpul şi îmbrăţişând meseria asta de actor am realizat că acest lucru poate fi şi un atu. Chiar aici la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, în momentul în care am intrat pe scenă, elev la liceu fiind, am avut o primă reacţie vivazi de nasul meu. Actorul Dinu Manolache m-a dus la Sandu Lazăr, la Şcoala populară. Aşa am ajuns în figuraţie la Teatrul Tineretului în „Romeo şi Julieta” regizorului Purcărete, aflat la debutul lui, care mi-a creat un rol, ajutorul valetului din piesă. Aveam câteva intrări doar, dar pentru mine, adolescentul de atunci care vroia să devină actor, era ceva fabulos. La un moment dat vine în sală Moni Ghelerter, marele regizor al teatrului românesc. Adormise în lojă. S-a trezit tocmai la scena cu moartea Julietei. Julieta moartă doica se văicărea, era tristeţe mare, intră valetul cu ajutorul. Deschide ochii şi Moni. Mă vede acolo şi îl cheamă pe regizor: Drrragă, scoateţi monstrul din scenă, că râde lumea. E drama de pe lume şi voi l-aţi băgat pe ăsta să râdă lumea…? Stând în cameră cu Valentin Urâtescu, în turneu cu „Romeo şi Julieta”, îmi zice: Măi Muraru, tu să te bucuri de nasul ăsta. O să să-ţi aducă şi necazuri dar şi multe bucurii. Cam asta e istoria cu nasul meu…

– De ce în Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul Neamţ scrie că te-ai născut la Piatra Neamţ şi nu la Doina?

– M-am născut prin cezariană. De aceea a fost adusă mama, cu un camion, aici la maternitatea din Piatra Neamţ, M-am născut mort dar o doamnă doctor de atunci m-a înviat. Nu ştiu ce mi-a făcut ca să învii, dar am înviat.

– Te-ai născut în plină epocă stalinistă. Ce îţi aminteşti de copilăria ta din satul Doina?

– Pentru mine Doina a însemnat şi înseamnă un rai pe pământ. Revin aici cu mare bucurie. Parcă zbor când mă îndrept spre Doina. Plec plin de tristeţe când o iau spre Bucureşti înapoi şi întotdeauna cu gândul la o nouă revenire în satul meu drag. Tot timpul am vorbit despre satul meu, imaginea cu Doina am avut-o şi o am permanent în minte. Chiar şi în momentul când trebuie să fac un rol mai deosebit, când am lucruri grele de făcut în viaţă, numai la satul Doina mă gândesc şi la cei de aici. Am avut şi o copilărie extraordinară. Chiar în acea perioadă stalinistă, cum spui tu, comunistă, noi ne vedeam de joaca noastră, de treburile gospodăreşti. Era o perioadă mirifică totuşi a unui sat patriarhal românesc, chiar dacă era cum era. Noi parcă eram pe altă lume. O frumuseţe. A fost un rai. Şi numele satului are o istorie. Am aflat-o de la tatăl meu. Satul era a treia oară înfiinţat, pe acele locuri. Au fost mai multe aşezări aici. Din câte am găsit şi eu prin documente, aici au fost aşezări prin secolul III î.e.n, secolul III e.n. şi secolul IX-X din perioada medievală. Aşa este atestat şi în istoria localităţilor din Moldova. Descoperirile arheologice de aici au stabilit şi celelalte perioade de care am vorbit. Chiar din colţul grădinii de la mine sunt câteva piese la Muzeul de arheologie de la Piatra Neamţ. Tata îmi spunea şi de unde îi vine numele: cică atunci când s-a format satul ultima oară, în 1885, trecea prefectul pe aici ca să dea nume localităţilor. Când au ajuns în dreptul satului nostru au auzit cum cânta un cioban din frunză o doină. Aşa să-i fie numele, a zis prefectul, şi aşa a rămas, Doina. E un nume binecuvântat.

– Cum era copilul Vasile la şcoală. Erai vedetă şi pe atunci, îţi plăcea să reciţi poezii atunci când te ruga un nenea?

– La şcoală eram pentru că trebuie să fiu. Vedetă cred că m-a făcut domnul învăţător când eram în clasa a IV-a, domnul Ravaru, care a montat „Amintiri din copilărie” la şcoală. El şi soţia lui erau oameni deosebiţi, şcoala fiind în casa parohială, cu bibliotecă o ca lumea. Ea, care mi-a fost învăţătoare, a devenit maică la Agapia iar el călugăr la Muntele Athos. Eu eram Nică a lui Ştefan a Petri, colegii mei alte personaje din „Amintiri”. Sub un păr din curtea şcolii au improvizat o scenă. Atunci m-am remrcat prima oară. Pe urmă, prin 1967, când familia mea a avut televizor, al doilea televizor din sat – luase tatăl meu o primă de la CAP şi şi-a cumpărat televizor şi frigider -, atunci, urmărind actorii de la televizor, am început să-i imit. Imitam cu mare uşurinţă pe toţi, devenind un fel de vedetă cu asta. Cum termina monologul la televior Nea Mărin, totul  imitam pe loc, inclusiv fiecare gest al lui. La liceu nici nu se mai puteau ţine orele câteodată. Nu se mai putea ţine ora că toţi erau pe sub bănci de râs. Abia când eram în armată a intervenit la mine un fel de scârbă de a mai imita pe alţii: oricare subofiţer de la trupă îmi comanda: hai fă ca ăla, fă ca alălalt. Asta mi-a creat o stare de jenă. Dar am trecut şi peste asta până la urmă…

– Mulţumesc, Vasile, vom continua interviul nostru, pentru că ai multe de povestit. Şi o faci cu talent.

A consemnat Nicolae SAVA