Cu alegerile la poartă și curtea plină de scandaluri (inclusiv cele mocninde sau în curs de înmugurire), liberalilor nu le-a tihnit în acest an să aniverseze ziua înființării partidului, 24 mai 1875. Au avut 13 președinți, din care 6 după 15 ianuarie 1990. Decizia ultimului din șir de a renunța la proiectul cu președinția țării nici nu tulbură, nici nu reașează perspectivele politice așa cum se supralicitează sau speculează intens. Pur și simplu, face parte dintr-n joc, dintr-o horă în care mulți habar n-au de ce se bagă, pentru cine o fac. Culisele deciziei, căreia i se dă amploare de manevră sau operațiune, sunt răscolite parcă după un desfășurător bine pus la punct. În negura dezvăluirilor se pierd prea repede declarații și judecăți de valoare, altminteri utile.
Din anunțul făcut de Crin Antonescu, mulți s-au focalizat pe intenția de a demara „numirea unui candidat care să fie acceptat mai ușor de orice înseamnă politică de dreapta, de tot ce înseamnă presă de dreapta”. Că ar fi vorba de presă dreaptă, nu de dreapta merită discutat cândva, însă, în acest moment, curios este cum s-a trecut incredibil de ușor peste ceva definitoriu pentru capacitatea tot mai diminuată a lui Antonescu de a înțelege ce-i în jur: „Știu că oamenii politici adevărați sunt cei care schimbă sondajele, nu sondajele schimbă oameni politici adevărați. Am tot ce e necesar pentru această luptă, nu am timp să demontez fixații, să vindec resentimente, să lărgesc orizontul unor mărginiri”. În realitate, orizontul avea alte mărginiri, impecabil descrise de Ludovic Orban: „Este mult mai ușor să câștigi încrederea unui om care nu te cunoaște, decât să câștigi încrerederea unui om care și-a pierdut încrederea în tine. (…) Cea mai gravă este ostilitatea celor care nu au încredere în el. Aproape 80% dintre români îi sunt ostili lui Antonescu. Nu are șansa să câștige prezidențialele din cauza acestei ostilități”. E o dovadă despre cum lucrurile simple nu se văd de scenarii, indiferent de „orizontul” de autenticitate al acestora.
Simplu de tot, dacă nu ești încăpățânat, se observă și o perspectivă nu dureroasă, ci dătătoare de frisoane și amețeli pentru cine crede în liberalism. Ar fi a doua oară, după 24 august 2002, când peneliștii predau partidul cuiva venit din afară călare pe un val de simpatie națională. Atunci a fost Theodor Stolojan. S-a uitat cum punea pe bandă rulantă pecetea cu „Garantat Stolojan”, s-au uitat multe. Inclusiv că PNL, nu Alianța Dreptate și Adevăr îl desemnase candidat la președinție, în timp ce Adriean Videanu era pregătit să devină prim-ministru din partea Partidului Democrat. E de așteptat ca neamțul de la Sibiu să fie mai domolit, cel puțin cu garanțiile. E o condiție necesară, dar absolut insuficientă.
Până aici, avem de-a face cu partea vizibilă a predării, în sensul de a da în primire, a transmite, a încredința. Rămâne de cercetat dacă nu cumva se recunosc învinși, punându-se la dispoziția dușmanului. Tot predare înseamnă.
Viorel COSMA
