Pe măsură ce trec tot mai mulţi ani de la căderea comunismului parcă amintirile despre suferinţele din timpul persecuţiei ateiste sunt tot mai eludate. Faptele mărturisitorilor creştini autentici, demne de a fi comparate cu cele din perioada creştinismului primar, sunt tot mai uitate. Dar, deşi cineva are interes ca aceste mărturii să se piardă, tot mai multe apar la lumină. Multe dintre aceste secvenţe din vremea persecuţiei comuniste par de neimaginat, atunci când le lecturăm din memorialistica ce ne-a rămas. Dar aşa s-au întâmplat, iar acestea sunt întărite fie de alte izvoare memorialistice, fie de cele documentare. Pentru că suntem în postul Paştelui, să ne amintim cum se împărtăşeau deţinuţii din temniţa Piteştiului în 1949, prin amintirile lui Ioan Ianolide, un profund trăitor creştin: „Deţinuţii flămânzi, îngheţaţi, zdrenţăroşi, îngroziţi, păreau nişte stafii. Complet izolaţi de lume, înghesuiţi în celule mici, ne sfârşeam ultimele puteri trupeşti şi sufleteşti. Dormeam câte doi într-un pat strâmt, de fier, cu un soi de saltele fără paie, cu praf, prin care simţeam fierul şi frigul. Mă mărturisisem, la semnalul dat de ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Acesta a făcut dezlegările pentru Sfânta Spovedanie. Fiecare se aduna în sineşi, în faţa lui Dumnezeu şi se privea ca-n oglindă în goliciunea sa de humă străbătută de ispite. Gândurile sunt intense şi năpraznice în temniţa în care stai şaisprezece ore din zi condamnat la inactivitate, fără a mai avea ce discuta cu vecinii. Aici sufletele se pipăie reciproc unele pe altele. După ce toţi s-au culcat, eu am rămas rezemat de capul patului, cu pleoapele lăsate, cu capul ridicat, rugându-mă în ritmul pulsului pe care îl auzeam şi-l simţeam bine. Încercam să-L descopăr pe Iisus şi-L chemam în acea scurtă rugăciune a inimii. Uitam de foame, ger şi teroare. Timpul se dilata, devenea lent, imens şi calm. Sufletul acoperea lumea şi evada din temniţă. Încercam să lepăd totul şi să rămân numai cu Dumnezeu. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor. Într-un târziu m-am decis să mă cuminec. Se spuseseră de către preot şi rugăciunile pentru Taina Sfintei Împărtăşanii. Am căutat într-o cută a hainei cu zeci de petice puse unul peste altul şi dintr-un săculeţ minuscul de mătase am scos o bobiţă de Sfinte Taine mică, ascunsă într-un bob de mei, pe care o păstram ca pe cel mai scump odor. Sfintele pătrunseseră în temniţă pe căi ocolite şi primejdioase, printr-un călugăr arestat cu vreo doi ani în urmă şi care încredinţase Pâinea şi Vinul deţinuţilor ce doreau să se împărtăşească. Voind deci să iau fărâmitura de cuminecătură, nu ştiu cum s-a făcut că mi-a căzut jos. Am început să o caut febril, însă n-am găsit-o. Atunci am decis să şterg cu limba o porţiune de duşumea unde consideram că a căzut, dar tot n-am găsit-o. Am crezut însă că sfânta cuminecătură a avut loc. M-am înseninat şi am revenit pe marginea patului, în rugăciune„.
