Într-un volum de memorii despre perioada de închisoare la Aiud mai ales, “Amintiri din întuneric”, preotul Nicolae Grebenea, cel care a copilărit cu Emil Cioran, povesteşte că a învăţat pe de rost, în acele condiţii, “Confesiunile Sfântului Augustin”, o ediţie în limba franceză. L-am întrebat pe părintele Iustin Pârvu, “beneficiar” al aceluiaşi tratament, dacă era posibil, nu fiindcă aş fi pus la îndoială cuvântul lui Nicolae Grebenea, ci fiindcă nu îmi puteam imagina cum se întâmpla acest lucru. Iată ce mi-a răspuns părintele Iustin: “O carte circula numai în fascicule, pe pagini, aveam controlul exact al fiecărei pagini. Sfânta Scriptură era împărţită, câte trei, patru pagini în fiecare celulă. Evanghelia lui Ioan, pentru că asta era cea mai interesantă, era cartea cea mai disputată. Plângeam şi citeam sub pătură, niciodată cărţile n-au fost citite atât de bine, niciodată cuvântul nu a avut atâta înţeles. Citeam şi învăţam pe de rost, repetam în cursul zilei, ne adunam când puteam şi reconstituiam interiorul unei cărţi, fiecare dintre noi ştia un fragment dintr-o carte, se identifica cu acesta. Ne transmiteam cum puteam paginile pe care le deţineam, cel mai adesea la WC, dimineaţa. Ştiţi, poeziile lui Radu Gyr au fost salvarea noastră în închisoare, nu era deţinut care să nu le ştie, să nu le repete zilnic».
Oamenii-cărți din nuvela lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451, a demonstrat-o realitatea, nu au fost o ficţiune. Cum intrau cărţile în spaţiul închisorii? Mi-a explicat tot părintele Iustin Pârvu: “Erau oameni care ieşiseră din puşcărie, dar care urmau să reia detenţia, pentru că erau urmăriţi, ştiau că li se dădea drumul doar ca să poată fi inculpaţi din nou. Ei, bine, ce făceau ei înainte de a fi arestaţi din nou? Îşi căptuşeau hainele cu fascicule din cărţi, din „Noul Testament” sau cu „Psaltirea” sau cu alte cărţi de mare importanţă pentru om în general. Unul îşi lua pe Sfântul Augustin, altul îşi lua „Noul Testament” sau alte cărţi, după cum considera el că trebuie să studieze, să se hrănească, să ajute şi pe ceilalţi. La un moment dat se găseau în temniţa aceasta cărţi care circulau mai ceva decît oamenii.» L-am întrebat pe părintele Iustin dacă poezia l-a salvat, i-a salvat şi pe alţii, în închisoare, dacă a fost acel pai de care să se agaţe cu nădejde omul aflat la limita supravieţuirii.
Răspunsul este edificator : «Poeziile se spuneau ca şi rugăciunile, poeziile ne încălzeau…(…) Atât Nichifor Crainic, cât şi Radu Gyr, Voiculescu, pentru noi au fost salvatorii, poate, a miilor şi miilor de tineri care eram încarceraţi în celulele Aiudului, ale Piteştiului, ale Gherlei. Poeziile lor au fost nişte rugăciuni trăite, cu care tineretul s-a identificat în zilele acelea negre. Când ascultai sau învăţai o poezie precum „Iisus în celulă” sau „Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!” sau „Faţa lui Iisus”, sau alte poezii, care aveau un caracter atât de îmbărbătare, cât şi de viaţă, de interiorizare, dar era şi elan de dăruire, de jertfă, nu te mai simţeai că eşti tu acolo, fie că asta se întâmpla după zece – doisprezece ani de temniţă. Chiar dacă aveai pedeapsă de muncă silnică sau de temniţă grea, trăiai mereu această viziune a acestor mari luptători». Şi mai spune părintele Iustin un lucru care esenţializează o experienţă limită : «Oamenii fără cultură, fără amintiri, fără o cultivare a răbdării nu pot rezista în condiţii extreme…», ca mai apoi să conchidă: «O naţie care n-are oameni de talent nu trăieşte, ea se chinuie, tânjeşte şi dispare». Experienţa istorică a demonstrat cu prisosinţă acest lucru, naţiile care şi-au pierdut energia spiritului şi-au pierdut raţiunea de a exista, şi-au pierdut rostul, aşa cum a demonstrat-o şi Constantin Noica.
Adrian ALUI GHEORGHE
