Cristian Diaconescu – demonstraţie de credibilitate

Candidatul Partidului Mişcarea Populară la preşedinţia României, Cristian Diaconescu, este în primul rând unul dintre străluciţii diplomaţi români de carieră lansaţi după Revoluţie. Pe lângă misiunile externe şi cele din Centrala ministerului, a fost ministru al Afacerilor Externe în trei guverne, după ce a intrat în istorie ca ministru al Justiţiei, reuşind ceea ce părea imposibil: a rezolvat capitolul Justiţiei şi Afaceri interne din acquis-ul comunitar. Partea de politică de partid este ceva mai cunoscută, incluzând aici şi mandatele de senator, şi trecerea prin trei partide, în condiţiile în care mesajul personal a rămas în linii mari acelaşi.

– Apropiaţii şi cunoscătorii vă caracterizează în primul rând drept o persoană sobră. Spuneţi-mi dv. cel puţin o altă trăsătură.

– Vedeţi, pe mine m-a ajutat Dumnezeu să-mi reprezint ţara şi s-o reprezint cu succes. Pur şi simplu am reuşit ca folosindu-mi poziţia instituţională – şi sunt recunoscător partidelor diferite care m-au sprijinit din punct de vedere politic – să îmi duc la bun sfârşit mandatele pe care le aveam pe teme care aveau relaţie directă cu această naţie. Sunt extrem de norocos pentru că n-ai întotdeauna şansa ca să-ţi pui la încercare profesionalismul pentru o temă mare, de interes naţional.

– Să fii norocos nu-i o trăsătură. Vine de la Dumnezeu şi de la cum îţi pregăteşti norocul prin educaţie, prin formare profesională.

– Ştiu să lucrez instituţional şi cu instituţiile din România. Ştiu să lucrez cu instituţiile şi cu partenerii europeni şi eurotlantici. Am şi prietenii, dar şi o experienţă din acest punct de vedere. Ştiu, pe de altă parte, că fără un anumit nivel de profesionalism dialogul pe care-l angajezi, indiferent la ce nivel, nu are valoare. De aceea ştiu să mă pregătesc, îmi fac temele. Ştiu să-mi aleg partenerii şi să nu mă bazez neapărat pe o poziţie pe care o am la un moment dat, ci pur şi simplu pe cunoaşterea în detaliu a situaţiei de fapt. Pentru mulţi nu pare neapărat o calitate, dar am experienţa funcţionării instituţionale.

– Dacă v-aţi făcut temele, vi le-aţi făcut în aşa măsură încât să faceţi faţă asocierii cel puţin problematice cu persoane să nu spun nefrecventabile, dar care şi-au cam terminat „resursa de zbor”? Încep cu Elena Udrea, ca să nu mai spun că şi în teritoriu – inclusiv la Piatra Neamţ – aveţi nişte personaje alături de care nu e bine să ieşi pe stradă.

– Elena Udrea are meritul de-a fi un politician dinamic, un politician tânăr, care a reuşit să conducă un partid politic la început de drum printr-o campanie electorală. Aici este o problemă pe care neapărat trebuie s-o explic. Am dorit şi am iniţiat ideea de a fi un partid-altfel. Au venit cu entuziasm foarte mulţi oameni la acest partid, propunând idei, având atitudini, propunând şi linii de mesaj, şi de conduită politică. Pe de altă parte, acest partid a dorit să participe la toate campaniile electorale până în 2016 când era prefigurat practic momentul său de consacrare. Din acest punct de vedere, dacă vrei să participi la campanii electorale trebuie să ai organizare. Ca să ai organizare, îţi trebuie oameni cu experienţă politică. Oamenii cu experienţă politică au şi istorii de tot felul, au şi o serie de dificultăţi.

– Sunteţi pregătit, aveţi resurse să recuperaţi acest handicap dat de asocierile cu probleme?

– În mod categoric, ca şi candidat al unui partid politic, nu pot da alt răspuns decât că mă bazez pe partidul meu şi împreună cu partidul meu vreau să ducem la bun sfârşit acest proiect. Pe de altă parte, ştiu că trebuie să existe o valoare adăugată din partea persoanei pentru că românii vor să-şi voteze preşedintele chiar împotriva partidului sau mai presus de partid. Nu voi merge pe un mesaj antisistem deşi am suficiente argumente să am mari rezerve în legătură cu sistemul politic în care funcţionăm şi cât de eficient este el. Dar voi transmite mesaje în aşa fel încât, după puterile mele, să reuşesc să induc societăţii sentimentul că trebuie să-şi aleagă în cunoştinţă de cauză preşedintele şi că preşedintele trebuie să fie operaţional din prima zi.

– Cum adică operaţional din prima zi?

– Uitându-ne acum pe piaţa politică, avem şansa să constatăm că există veleităţi pentru această candidatură – până nu sunt confirmate, sunt în stadiul de veleităţi – ale unor oameni care şi ajungând preşedinte le va trebui un interval de timp în care să înveţe exerciţiul acestei funcţii. Eu am fost doi ani şef al administraţiei prezidenţiale, deci din punct de vedere al funcţionării interne ştiu ce trebuie şi cum trebuie să facă un preşedinte. Iar Traian Băsescu a fost un exemplu foarte bun pentru mine din acest punct de vedere. Pe acest palier spun că preşedintele are nişte responsabilităţi excepţionale în anumite momente, care în majoritate nu sunt vizibile, nu sunt de natură a fi comunicate public, dar sunt extrem de relevante. Dacă voi reuşi să spun şi să conving cât mai mulţi oameni – nu neapărat în legătură cu mine, cât cu acest proiect de preşedinte de care are nevoie România – eu mă consider mulţumit.

– De aici să înţeleg că o să vă vedem mai des singurel în campanie?

– Nu, nu mă delimitez de nimeni, dar acolo unde sunt invitat singur vin singur cu mare plăcere.

– Prin comparaţie cu alţi candidaţi la preşedinţie, nu doar din această rundă de alegeri, aveţi o particularitate. Înainte de a veni cu un proiect de ţară explicit, aveţi un proiect implicit, care vine din activitatea dv. de-a lungul anilor, activitate pe care o consider foarte puţin cunoscută în România. Dintre episoadele care se răsfrâng, care au corespondent în realitatea de azi, vă propun să ne aducem aminte de-o istorie de acum 10 ani. Aţi reuşit să închideţi aproape dramatic capitolului Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) din acquis-ul comunitar. Cum a fost acel moment?

– S-a întâmplat cu trei săptămâni înainte de summit-ul din decembrie 2004, când se putea spune că suntem pregătiţi, că avem dosarele de negocieri închise, să păşim spre faza finală a aderării la Uniunea Europeană. A fost o emoţie fenomenală. Îmi amintesc că JAI şi Concurenţa, unde aveam probleme interne majore, nu se reuşea a fi finalizate. JAI s-a închis printr-un efort, oricât ar părea de paradoxal, al întregii clase politice. Faptul că ministrul de Justiţie de la acea dată, adică eu, se ducea din uşă în uşă nu mi s-a părut umilitor. Mergeam din uşă în uşă la Bruxelles pentru a ne primi motivarea capitolului JAI. Era preşedinţia olandeză a Uniunii, acea preşedinţie calvinistă, uşor tranşant administrativă, care îşi pierduse cu totul interesul în argumentele României. Am reuşit. Am reuşit pentru că am adus şi Comisia de la Veneţia pe legile de organizare a Justiţiei şi au spus un punct de vedere. Era practic partea de democraţie prin Drept a Consiliului Europei. Am reuşit pentru că Parlamentul, într-o lună, în iunie, înainte de intrarea în vacanţă, a adoptat acest pachet de legi prin consens până la urmă. Au fost de acord să treacă aceste trei legi – fără ele n-am fi închis capitolul sub nicio formă – alături de Mecanismul de Control şi Verificare. De ce acest mecanism? Pentru că nu eram credibili, să fie clar. Era nevoie de o cheie de garanţie. Acest mecanism avea şi o clauză de salvgardare pe care ne-a dat Dumnezeu şansa s-o ridicăm în 2009 şi practic a rămas mecanismul fără sancţiuni.

– Dar, ne-a cam trecut activarea clauzei pe la ureche…

– Ne-a trecut foarte serios pe la ureche. Vreau să vă spun că din acel pachet de legi 80% a rămas şi după aceea. Cu tot respectul pentru cei care au urmat la Ministerul Justiţiei, după părerea mea, s-a făcut o greşeală fundamentală. În 2004, ministrul Justiţiei nu mai propunea şefii parchetelor. În 2005, ministrul Justiţiei propunea din nou şefii parchetelor. Problema fundamentală era ca prin aceste legi să punem un gard legal, pentru că nu ne mai credea nimeni, între politic şi Justiţie. Iată, după 10 ani ne confruntăm cu aceeaşi temă.

– Apropo de acele vremuri, îmi aduc aminte de un mare prieten al României, Jonathan Scheele (fost şef al Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti – n.a.). L-aţi revăzut?

– Da, ne-am văzut. A mai stat o perioadă în viaţa Comisiei după care a intrat în zona de consultanţă. Dar m-am văzut cu Verheugen (Gunter Verheugen a fost comisar pentru Extinderea Uniunii Europene, în perioada1999-2004 – n.a.). A fost în România, am luat şi o masă împreună. Îmi amintesc de tot ce însemna partea germană din contextul comisarilor europeni – indiferent de-o atitudine ceva mai drastică, au fost prietenii României. Ne-au ajutat de-o manieră pentru care, eu cel puţin, n-am să obosesc niciodată să le fiu recunoscător.

– Acum avem alţi „prieteni”, care umblă cu iniţiativele cetăţeneşti. Mă refer la UDMR şi Partidului Civic Maghiar.

– Vedeţi, conaţionalii noştri, partidul FIDESZ şi autorităţile de la Budapesta au un joc foarte sofisticat şi foarte modern în a-şi promova interesele la nivel european. Din acest punct de vedere, într-o manieră în egală măsură democratică şi europeană, stând în limitele dreptului european, România a trebuit să reacţioneze. Astăzi suntem într-o situaţie absolut stranie. Avem un guvern cu UDMR şi USD care, împreună, reuşesc să promoveze în interior o poziţie de solidaritate, iar în exterior, la Curtea de la Luxemburg, o poziţie antagonică. Este…

– Râde Europa de noi. Vine ministrul de Externe, intervine în proces, depune documentele de poziţie, după care, până să le susţină, spune că negociază în Parlament cu cei împotriva cărora s-a îndreptat în proces. N-a mai auzit nimeni de aşa-ceva.

– Este absolut de neexplicat. Paradoxul în acest moment este că deja Comisia Europeană s-a pronunţat, deci noi intervenim în favoarea Comisiei cu o decizie care, conform legislaţiei naţionale, trebuie să fie o decizie a Guvernului, nu a Parlamentului. Din acest punct de vedere e o situaţie schizoidă. Undeva lucrurile astea trebuie clarificate. Văd că cetăţenii României sunt calmi şi liniştiţi.

– Pretenţiile unora dintre liderii minorităţii maghiare din ţară ar putea deveni temă de campanie electorală la toamnă?

– Nu mă feresc să spun că atâta vreme cât aspectele care ţin de autonomia culturală sunt funcţionale în România, este foarte bine şi pentru români, şi pentru etnicii maghiari. Orice exces în zona autonomiei teritoriale nu-şi are fundamentul în Dreptul european. Iată, nu-şi are fundamentul nici în „logica” susţinută de iniţiativele cetăţeneşti. Comisia Europeană le-a spus că aceste teme legate de autonomie, în general, sunt de competenţa legii naţionale şi nu e nevoie să facem acquis din ele, nu e nevoie să facem Drept comunitar din ele. Cazul e închis din acest punct de vedere.

– Nu credeţi că preşedintele Băsescu a făcut o greşeală mare, poate ireparabilă, în anii când a stat foarte aproape de Laszlo Tokes şi premierul Viktor Orban? Nu pot uita episodul de la Băile Tuşnad când Tokes se adresa preşedintelui României în limba maghiară.

– În general, preşedintele României trebuie să fie preşedintele tuturor românilor, indiferent de etnie. Din acest punct de vedere vreau să spun un lucru. Noi am parcurs nişte etape destul de sensibile în legătură cu această relaţie şi nu atât ca atitudine politică internă, cât în legătură cu faptul că mulţi politicieni, de-a lungul anilor, în România, nu au dovedit faptul că înţeleg exact cum să pondereze libertatea, egalitatea – inclusiv în ce priveşte idenitatea culturală, lingvistică, religioasă – cu o necesară atitudine naţional pozitivă, nu naţionalistă. Căzând din considerente vag electorale, fie într-o zonă, fie în alta, Laszlo Tokes s-a evidenţiat din acest punct de vedere.

– Tokes este un personaj nefrecventabil. Ce-a căuta preşedintele cu el?

– După părerea mea, preşedintele ca instituţie, mai ales în condiţiile unei fluctuante atitudini politicianiste interne a unor politicieni pe care îi ştim prea bine, trebuia să dea semnalul acelei independenţe şi acelei superiorităţi care se bazează pe valori, nu pe atitudinea unei persoane. Evitarea partizanatului, cu excese într-o formă sau alta, era esenţială şi este esenţială pentru mandatul de preşedinte.

– Noi, după 25 de ani de la Revoluţie, încă nu dezbatem temele de politică externă la alegerea preşedintelui şi e mare păcat

– Şi eu cred la fel.

– Aveţi experienţă în tratate şi acorduri bilaterale, aţi fost şi la OSCE într-o perioadă sensibilă, când lucrurile nu erau foarte clare în Europa.

– Nu erau clare, aşa este. Iugoslavia se rupea, URSS se rupea.

– Care este viziunea dv., ce aşteptaţi să se întâmple în perioada următoare în „cazanul” din Ucraina?

– Eu cel puţin văd lucrurile în felul următor: un stat bântuit de corupţie endemică, la un moment dat ajunge să se confrunte cu proprii cetăţeni. După părerea mea, ieşirea în stradă de la Kiev şi crearea Maidanului au fost generate de revolta cetăţenilor împotriva non-valorii şi împotriva ierarhizării pe concepte cleptocratice. Nu cred că pe ucrainieni i-a preocupat în iarna acestui an în ce măsură accesează fonduri europene. Eu cred că lucrurile-s mult mai profunde – este acea nemulţumire faţă de sensul în care-o ia ţara şi implicit viaţa fiecăruia, ceea ce a a creat o vulnerabilitate, o vulnerabilitate aproape obiectivă. Acea vulnerabilitate a fost speculată de Federaţia Rusă care, printr-un act de agresiune, a modificat frontierele în Europa. De la această premisă trebuie să plecăm. Orice altă explicaţie cred că nu ne arată întregul tablou. Este vorba de un precedent împotriva Dreptului internaţional faţă de care România nu poate avea decât o singură poziţie şi anume aceea de fi categoric şi explicit, ca ţară, de partea celor care doresc ca o astfel de situaţie să nu se mai repete. Eu cred că şi violenţele de astăzi şi, probabil, forţa lor de extensie, care la un momentdat, ştiţi bine, funcţionează aproape automat, trebuie să reprezinte factori majori de preocupare.

Acum trebuie să vorbim şi de Republica Moldova. Alegerile de la sfârşitul acestui an sunt de o importanţă colosală. Sigur, comuniştii sunt în prima linie. Sunt semnale că vor câştiga, şi nu neapărat că vor întoarce sensul politic al aderării la Uniunea Europeană, dar vor încerca să tergiverseze jucând pe o carte mulţi dintre români o ştiu foarte bine, o carte ce s-a tot jucat la graniţa României. E acel „stat la mijloc”, fie al Ucrainei, fie al Georgiei, fie al Republicii Moldova. Se uitau fie spre zona vestică, în condiţiile în care apăreau o serie de relaxări, mai ales în ce priveşte schimburile comerciale, în ceea ce priveşte libera circulaţie a persoanelor, bunurilor şi serviciilor, fie spre partea estică atunci când apăreau probleme cu preţul la gaze, cu investiţiile.

– Aceste ţări, legate de CSI, cred că vor perpetua jocul la două capete. Când le convine, îşi amintesc că au acord de liber schimb cu Moscova, când nu le convine plâng la Bruxelles. Dacă or să întindă coarda, e numai problema lor?

– Jocul la două capete nu mai e o opţiune. După părerea mea, la un moment dat, trebuie să faci o alegere.

Interviu realizat de Viorel COSMA

N.B.: Partea a II-a a interviului va fi publicată în ediţia „Ceahlăului” din data de 17 iulie a.c.